Cum să creștem copii echilibrați și fericiți? 7 trăsături esențiale și cum să le cultivăm -

Cu toții ne dorim copii echilibrați, inteligenți emotional, realizați in vietile lor de adulti, cu relații armonioase și nu in ultimul rand fericiți. Există numeroși factori ce influențează calitatea vieții copiilor pe termen lung, calitatea relațiilor pe care le stabilesc, modul în care ei gestionează conflictele și pozițiile pe care și le asumă în viețile lor de adulți. Studii multidisciplinare realizate despre factorii de influență în dezvoltarea personalității ne arată că pe lângă factorii genetici ce determină anumite trăsături în personalitatea copiilor noștri, alți doi factori esențiali sunt mediul si educația.

Care sunt acele trăsături care pot prefigura un viitor luminos pentru copiii noștri și cum putem noi contribui la dezvoltarea acestor trăsături?

1. Reziliența

În viața oricărui om apar situații provocatoare, stresante, momente de criză, iar capacitatea de a trece cu bine peste aceste episoade, de a le gestiona cu succes, poartă denumirea de rezilitență. Acest termen este împrumutat din fizică, unde reziliența reprezintă acea proprietate a metalelor de a își reveni la starea inițială după un șoc (termic, chimic, mecanic).

Pentru a putea înțelege importanța rezilienței în viața noastră (și a copiilor noștri) este important să înțelegem cum funcționează creierul în situații de criză. Atunci când ne confruntăm cu o situație de stres sau pericol, corpul nostru, condus de creier, se pregătește să facă față situației. Sistemul limbic, o parte importantă a creierului, ce gestionează răspunsurile noastre în fața pericolului/stresului, face ca în corpul nostru să aibă loc niște modificări ce au rolul esențial de a ne “salva”: ritmul cardiac crește, iar hormoni precum cortizolul și adrenalina sunt secretați pentru ca noi să fim mai puternici și mai eficienți în fața pericolului. Putem spune că în situații extreme noi trecem pe pilot automat, iar acest lucru înseamnă că o altă parte a creierului nostru se închide, cortexul prefrontal (această parte a creierului gestionează procesele psihice înalte: reglarea emoțională, controlul reflexelor, atenția, rezolvarea problemelor complexe). Dispunem de trei scenarii esențiale pentru situații de criză: fugi, luptă, îngheață (flight, fight și freeze), iar rolul acestora este să ne mențină în viață. Scopul suprem este supraviețuirea.

Desigur, nu toate situațiile cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi ne pun în pericol viața, dar uneori creierul exact așa procesează aceste situații și de multe ori închiderea cortexului prefrontal poate fi în detrimentul nostru.

Aici intră în scenă reziliența, fiind în strânsă legătură cu capacitatea noastră de a ne reactiva cortexul prefrontal și cu modul în care reușim să “îmblânzim” sistemul limbic. În momentul în care noi reușim să facem aceste lucruri, corpul nostru își revine la starea de echilibru emoțional, creierul revine în starea receptivă și așa putem să gestionăm într-un mod eficient situațiile de criză.

De asemeni, este important să știm că reziliența nu este o trăsătură înnăscută și mai ales, fixă. Dacă vei citi mai jos, paragrafele despre mentalitatea de creștere, vei afla de ce e esențial să avem o atitudine deschisă asupra abilităților noastre. Deci știm că ne putem dezvolta reziliența și de asemeni, îi putem ajuta pe copiii noștri să și-o dezvolte. Dar cum?

Reziliența poate fi dezvoltată în relație, este ceva ce poate fi învățat în cadrul interacțiunii, și pentru a-și putea dezvolta reziliența, copiii au nevoie de încrederea unei persoane semnificative din viața lor. Una din cele mai bune modalități de a modela reziliența în copii este a fi un bun model. Evident, nu suntem ființe perfecte, dar atunci când noi ca părinți (sau educatori, profesori, etc.) avem o atitudine deschisă, plină de compasiune și acceptare în fața situațiilor dificile, copiii vor învăța de la noi, vor prelua acest model de reacție. Bineînțeles că ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri și nu vrem ca ei să sufere, iar uneori tindem chiar să le rezolvăm problemele (la școală, grădiniță, locul de joacă, cu prietenii, etc.) dar pe termen lung, această atitudine nu este una benefică pentru ei. Ajutându-i și îndemnându-i să găsească ei înșiși soluții pentru problemele cu care se confruntă, susținem dezvoltarea acelei părți a creierului ce gestionează funcțiile înalte, cortexul prefrontal. Ca să fac o analogie, îi ajutăm pe ei să exerseze acest “mușchi al rezolvării problemelor”.

O atitudine pozitivă, de încredere, acceptare și compasiune îi va ajuta pe copii să își dezvolte reziliența, atât de necesară de-a lungul vieții.

2. Mentalitatea de creștere (growth mindset)

Puterea credințelor noastre de bază este imensă. Ceea ce credem noi în adâncul nostru despre noi înșine are efecte impresionante asupra numeroase aspecte din viața noastră. Simple cuvinte rostite de cei din jurul nostru despre noi, cu precădere în copilărie, ne urmăresc toată viața și pot influența puternic capacitățile noastre de-a lungul timpului. Așa cum spune și un citat care mie îmi place foarte mult, „Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” (Peggy O’Mara), copiii interiorizează mesajele pe care noi le transmitem despre ei înșiși și își construiesc realitatea având aceste mesaje ca pietre de fundație pentru existența lor.

Carol Dweck, cercetătoare și profesoară în cadrul Universității Stanford, studiază de aproximativ un deceniu motivația, personalitatea, succesul și dezvoltarea. În lumina studiilor realizate, a dezvoltat conceptul mentalității și a detaliat două tipuri principale de mentalitate: fixată și de creștere, mentalitatea (mindset în engleză) având având un impact impresionant asupra motivației și rezultatelor copiilor, indiferent că discutăm de activități școlare sau din viața de zi cu zi.

Pe scurt, mentalitatea de creștere (growth mindset) este acea mentalitate în care noi avem încredere că ne putem dezvolta și prețuim eforturile pe care le depunem pentru a ne îmbunătăți performanțele. Pe de altă parte, o mentalitate fixă (fixed mindset) este reprezentată de ideea centrală că talentul, inteligența și performanțele noastre sunt fixe și nu pot fi dezvoltate.

Dar de ce ne interesează toată povestea asta cu mentalitatea? Pentru că, din nou, studiile ne arată că persoanele care au o mentalitate orientată spre creștere dau dovadă de mai multă perseverență în situațiile provocatoare, iar acest lucru se datorează în mare parte faptului că ei cred că se pot dezvolta și își pot îmbunătăți performanțele și abilitățile prin efort și exercițiu. În opoziție, persoanele cu o mentalitate fixă tind să se oprească, să nu mai încerce mai departe, să se demoralizeze în fața eșecului, pentru că ei cred că nu se pot dezvolta, iar abilitățile și performanțele lor sunt niște parametri ficși. Având aceste informații, este evident de ce credințele noastre despre noi și despre dezvoltare ne influențează atât de mult acțiunile, performanțele și încrederea în puterile noastre.

Ok, și cum ne ajutăm copiii să aibă mentalitate “d-asta bună”? În primul rând modelându-ne pe noi către o mentalitate de creștere, iar apoi, după cum știți, copiii vor prelua “ca prin wireless” aceste atitudini de la noi. Dacă părinții reușesc să privească greșelile și eșecurile ca oportunități de învățare, atunci și copiii vor prelua această modalitate de poziționare și cel mai important, o vor păstra toată viața cu ei. În mod concret, pentru a le modela copiilor mentalitatea de creștere, unul din cele mai eficiente principii este să le apreciem efortul și nu rezultatul final. De asemeni, puteți gândi cu voce tare, având un monolog bazat pe mentalitatea de creștere: “Ok, am făcut greșeala asta, cum pot face să repar situația și cum pot face pe viitor să nu mai ajung aici?”. Discută cu copilul despre emoțiile pe care le simte când face o greșeală, despre ce simte el că îi transmiți în astfel de situații și despre neuroplasticitate (evident, adaptat vârstei).

Vă recomand cu drag să citiți cartea scrisă de Carol Dweck, Mindset și dacă aveți timp, să urmăriți acest interviu. De asemeni, dacă sunteți curioși să aflați ce tip de mentalitate aveți, puteți face un test aici.

3. Stima de sine

Încrederea în sine și imaginea de sine sunt cele două componente esențiale ale stimei de sine și și reprezintă o coordonată importană a dezvoltării emoționale a copiilor. O viziune pozitivă asupra propriilor capacități, competențe și încrederea în propriile forțe nu pot fi decât benefice pe termen lung. Într-adevăr, dezvoltarea stimei de sine a copiilor este o chestiune cu două fațete, deoarece este foarte fină linia între un nivel sănătos al stimei de sine și unul nesănătos.

Persoanele cu o stimă de sine prea ridicată, nerealistă pot ajunge foarte ușor să afișeze comportamente egocentrice sau arogante. De cele mai multe ori, problema nu este o stimă de sine prea ridicată, ci una prea…scăzută. Prea multe persoane nu au încredere în forțele și abilitățile lor, astfel încât au performanțe mai scăzute și nu sunt într-atât de perseverenți încât să-și atingă țelurile și să progreseze.

Și-atunci, cum putem să ne ajutăm copiii să-și dezvolte stima de sine într-un mod sănătos? Având grijă, la cele patru componente principale ale stimei de sine: cunoașterea de sine, sentimentul de siguranță, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență.

Copiii au nevoie de un mediu sigur în care să se cunoască, de acceptare și iubire necondiționată, atenție și recunoașterea reușitelor personale, susținere, respect și autonomie. Deși este foarte tentant să facem noi nenumărate lucruri în locul lor, le va fi mult mai benefic pe termen lung să le facă ei înșiși. Evitați comparațiile cu prietenii și colegii lor și sprijiniți-i în a-și accepta rezultatele, chiar dacă nu sunt excelente. Nu uitați să le apreciați eforturile și încercările.

4. Compasiunea

Există momente în viața fiecăruia când ne simtim atât de “low” încât imaginea noastră despre sine nu arată deloc bine, iar încrederea în forțele noastre are niveluri scăzute. În acele momente, dacă vom arunca o privire în cufărul cu comori din interiorul nostru, vom găsi compasiunea. Atât compasiunea îndreptată către ceilalți, cât și compasiunea de sine sunt două comori extrem de folositoare pentru copii.

Compasiunea și empatia sunt două emoții care de cele mai multe ori merg mână în mână. Paul Gilbert (psiholog dedicat studiului și aplicării compasiunii umane) definește compasiunea în acest mod: “Compasiunea reprezintă baza bunătății umane, cu o profundă conștientizare a suferinței personale și a celorlalte ființe vii și cu o dorință și un efort susținut pentru alienarea acesteia„. Diferența dintre empatie (recunoașterea emoțiilor celorlalți) este că în cazul compasiunii, pe lângă a recunoaște emoția celuilalt, se adaugă și grija față de suferința lui.

Există trei direcții principale pe care le putem aborda în dezvoltarea compasiunii copiilor noștri, și anume: exprimarea verbală a compasiunii, crearea unui atașament sigur și puterea exemplului. Atunci când noi, părinții, exprimăm verbal compasiunea, copiii vor avea tendința să fie atenți la aceste aspecte și să le internalizeze. De asemeni, părinții care îi tratează pe copii cu respect și le validează emoțiile, contribuie considerabil la dezvoltarea deschiderii copiilor către cei din jurul lor. Nu în ultimul rând, acei părinți care se implică în activități de voluntariat, îi ajută pe semenii lor, îi consolează pe cei în nevoie, oferă copiilor lecția valoroasă a compasiunii.

5. Curiozitatea

Orice “de ce?” este o mică scânteie ce poate aprinde un proces de învățare. Cunoașterea este, în esență, rezultatul curiozitații, iar abilitatea de a pune întrebări despre lumea în care trăim este una esențială în procesul dezvoltării personale. Curiozitatea îi ajută enorm pe copii să fie creativi, să își depășească limitele, să rezolve probleme. Susținerea și încurajarea curiozității copiilor îi ajută, de asemeni, pe termen lung, prin construirea unei atitudini deschise față de necunoscut și față de învățare, în general. Studii recente ne arată că atunci când oamenii sunt curioși și foarte concentrați, cantitatea de dopamină produsă în corp crește. Dopamina este o substanță ce induce o stare de fericire și mulțumire.

Un copil căruia i-a fost încurajată curiozitatea va avea, pe termen lung, o atitudine deschisă față de învățare și va privi cu alți ochi progresul personal, dezvoltarea. Încurajați-i să pună întrebări, orice fel de întrebări! Deși uneori sunt agasanți cu șiruri interminabile de „de ce?”, aceste întrebări și răspunsurile primite (sau descoperite împreună cu ei) reprezintă fundația pentru viitorul în care ei se vor confrunta cu o multitudine de situații necunoscute.

De asemeni, pornind de la curiozitatea copiilor, îi putem ajuta să își dezvolte gândirea critică, cu ajutorul întrebării “tu ce crezi despre asta?”. Este important să le oferim și autonomie, în așa fel să-și descopere interesele, pasiunile, să se poată bucura de satisfacția unei proprii descoperiri. Copiii trec prin diverse “faze” în care fac o fixație pentru un anume subiect, și, deși pentru noi poate părea plictisitor să citim a suta oară cartea cu dinozauri, copiii își satisfac setea de curiozitate și fixează informațiile nou aflate. În același timp, le putem dezvolta și creativitatea, lansând provocări ieșite din comun: “dar oare cum ar fi să pictăm cu tălpile? Să colorăm boabe de orez și să realizăm picturi cu ele? Crezi că poți să construiești un turn din bucățele de hârtie?etc.”.

6. Responsabilitatea

Unul din cele mai complexe studii realizate în cadrul Universității Harvard, studiu ce se întinde pe o durată de 75 de ani și al cărui scop a fost identificarea și cercetarea variabilelor psihosociale și biologice din copilărie care influențează stilul de viață și succesul, a arătat că acei copii care aveau responsabilități în cadrul familiei au devenit persoane de succes. Acele persoane care au avut responsabilități în copilărie au crescut adulți independenți, cu abilități puternice de lucru în echipă și mai pregătiți pentru a realiza sarcini dificile sau neplăcute. Unul din cele mai benefice efecte ale responsabilizării copiilor este că le insuflă o atitudine pozitivă față de muncă. De asemeni, acest studiu a arătat că unul din factorii esențiali pentru o viață fericită și împlinită este calitatea relațiilor pe care oamenii le stabilesc. Mai departe, completez eu, calitatea relațiilor stabilite de-a lungul vieții, este influențată de calitatea relațiilor pe care părinții le stabilesc cu copiii, deoarece în copilărie se scriu șabloanele pe care acești copii le vor folosi pentru tot restul vieții în interacțiunile cu ceilalți. În copilărie învățăm ce înseamnă iubirea, asertivitatea, dreptul la împlinirea nevoilor personale, stabilirea limitelor și multe alte concepte ce ne sunt de folos pe tot parcusul vieții.

Așadar, nu vă sfiiți să îi implicați pe copiii voștri în treburile de pe lângă casă, încurajați-i să-și pregătească micul dejun, să strângă masa după ce mănâncă, să aibă grijă de animalele de casă, de plantele pe care le aveți. În copilăria mică, spiritul de imitație este pregnant, așa că dacă vă vor vedea pe voi spălând vasele, vor vrea și ei. De cele mai multe ori vor face dezastru, se vor uda din cap până în picioare, dar mai mult decât atât vor contribui la responsabilitățile de zi cu zi ale familiei, își vor împlini nevoia de competență și contribuție la viața celorlalți, iar în timp, cu siguranță vor învăța să nu mai ude toată bucătăria când vor spăla vasele. De asemeni, va deveni un obicei ca ei să ajute cu ceva în casă, va fi un firesc, nu ceva ieșit din comun. Tentația este, desigur, să facem noi și să-i lăsăm pe ei să se bucure de copilărie, dar mai benefic decât atât este să le oferim oportunitatea să-și dezvolte autonomia și responsabilitatea.

7. Recunoștința

Recunoștința este acel sentiment care ne permite recunoașterea datoriei față de un binefăcător, spune DEX-ul. Dincolo de sensul cuvântului, recunoștința are un impact major asupra existenței umane, deoarece ne ajută să apreciem mai mult lucrurile și persoanele pe care le avem în viața noastră. Este foarte ușor să vedem partea goală a paharului, să ne concentrăm pe ceea ce nu avem și trebuie să avem, dar în momentul în care ne mutăm atenția pe ceea ce avem deja, ceva miraculos se întâmplă în creierul nostru. Un studiu realizat în 2015 a arătat că practicarea recunoștinței activează anumite părți ale creierului, cum ar fi circuitele sociale de dopamină (iar acest lucru duce la interacțiuni sociale mult mai bogate și plăcute), precum și cortexul cingular anterior (iar acest lucru duce la creșterea producției de serotonină). Doar trecând în revistă evenimentele și persoanele din viața noastră pentru care am putea fi recunoscători, ne schimbăm starea și devenim mai relaxați și mai puțin agresivi.

Atunci când arătăm recunoștință, în creierul nostru se activează de asemeni ariile responsabile pentru recompense, moralitate, corectitudine, imagine de sine. Încet, încet, de fiecare dată când suntem recunoscători bătătorim un traseu neuronal, acțiune benefică pe termen lung. Recunoștința ne ajută să fim mai optimiști și să vedem și partea plină a paharului (dar acest lucru nu înseamnă o viziune nerealistă, ci se conectează cu credința că lucrurile, deși provocatoare și dificile, se vor așeza cândva).

Când vrei să dezvolți recunoștința copiilor, cel mai eficient mod prin care poți face asta este exemplul personal. Dacă ei te vor vedea pe tine exprimându-ți deseori recunoștința, aprecierea, în mod sincer, pentru diverse lucruri și persoane din viața ta, îți vor urma exemplul. Poți ține tu însuți un jurnal al recunoștinței, în care să notezi zilnic, dimineața sau seara câteva (trei, cinci, etc.) lucruri pentru care tu ești recunoscător, iar când copilul va putea scrie, îl poți încuraja să își țină și el propriul jurnal. Învață-l să fie specific, să detalieze atunci când își exprimă recunoștința (sesizăm cu ușurință diferența între “mulțumesc” simplu și “mulțumesc pentru că ai fost alături de mine când mi-a fost greu, înseamnă mult pentru mine).

Puteți să abordați recunoștința și într-un mod jucăuș, urmărind traseul acelui obiect de la producție până la noi în casă. Noi am făcut acest exercițiu cu mâncarea: la acești cartofi pe care îi avem în față au contribuit cei care i-au plantat, cei care i-au îngrijit, cei care i-au cules, i-au pus în saci, șoferii care i-au dus la depozit, oamenii care i-au așezat în raft la magazin, vânzatorul care i-a scanat, mami/tati care i-au pregătit, etc. Așa își pot forma copiii o viziune mai largă asupra lucrurilor cu care interacționează în viața de zi cu zi și înțeleg că avem destule persoane cărora să le fim recunoscători, în fiecare zi.

Am scris acest articol pentru Școala Explore100, îl puteți vizualiza și aici.