În perioada/etapa aceasta din viața mea limitele sunt sub lumina reflectoarelor. Cu siguranță, nu degeaba mă atrag atât de mult, căci, printre altele, într-o formă sau alta, ce ne doare ne atrage atenția, ne aduce încet, încet în locul dureros ca să curățăm, pansăm și vindecăm.
Simt că am în mine un spațiu virtual, al minții mele, un loc unde întorc pe toate părțile idei, concepte, fapte și evenimente. În acest atelier, emoțiile, relațiile, zona de confort, vechiul și noul, viața, moartea, sensul, mindfulness-ul, timpul, precum și muuulte altele au fost întoarse pe dos, analizate, observate și apoi așezate frumos în puzzle-ul ființei mele. Cele mai multe din ele revin în acest spațiu, pentru că au nevoie de mai multă atenție din partea mea până să-și găsească locul, iar de-a lungul timpului,
Dar, cum vă spuneam, acum sunt concentrată pe limite, pe granițe, pe început și sfârșit. Pe ce este permis sau nu, pe ce este acceptabil sau nu, și mai personal, unde sunt granițele mele (de orice natură ar fi ele), ce accept și ce nu, ce permit să mi se întâmple și ce nu, ce pot face și ce nu.
Cred că “idealul” (dar nu ideal utopic, irealizabil) în materie de limite este reprezentat de limite asertive, eficiente, sănătoase, care au rolul de a menține atât individul, cât și relația, și in extenso, comunitatea în echilibru. Iar indivizii cu experiență (o altă formulare pentru “părinți”) au rolul să le explice acelor indivizi cu mai puțină experiență (de obicei celor care cărora le-au facilitat existența, copiilor adică) cum stă treaba în lumea asta.
Și atunci apare (la un anume moment dat în cadrul aventurii) întrebarea: cum pun eu limite acestui copil? Că uite, nu vrea să plece din parc, nu vrea să se spele pe cap, nu vrea să se spele pe dinți, iși lovește prietenii și partenerii de joacă, nu se îmbracă să plecăm la grădiniță și e deja 10…știți și voi situațiile astea, că doar din ce alt motiv ați avea firele alea de păr alb? Cum transmit copilului ce e acceptabil și ce nu, ce e permis și ce nu ( iar aici este nevoie să clarificăm și cine stabilește ce e permis și ce nu, și care îi este jurisdicția celui care stabilește aceste lucruri)?
Demult, pe când Cristi avea în jur de un an (acum are șase și jumătate), am început să mă confrunt cu întrebările existențiale legate de limite în relația cu el. Probabil erau problematicile cele mai pregante, cele mai vizibile, căci până atunci mai fusese nevoie să stabilesc limite, dar nu am făcut-o în mod conștient. Au fost și situații în care nu am stabilit limite, deși ar fi trebuit să o fac: situații în care eu extenuată și nedormită continuam să mă joc, pentru că “așa au nevoie copiii, și cum eu mi-o aduc aminte pe mama având mereu ceva de făcut, eu nu voi face așa…” sau zile întregi cu burnout după mine, fără să fac nimic să trasez niște limite pentru nevoile și sufletul meu.
Pe lângă momentele acestea din viața de părinte mai sunt si cele în care nici nu simți că e vorba despre limite, cum ar fi eu vs. noi într-un cuplu, multiplele roluri pe care toți le avem în viața de zi cu zi, relația cu proprii părinți. Ce mi se pare fascinant este ca limitele pe care noi le stabilim și modul în care facem asta sunt în directă relație cu modul în care părinții noștri stabileau limitele când noi eram copii. Unul din citatele mele preferate spune că “felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” iar din relația cu părinții preluăm și modul în care se trasează limitele. În relația cu mama se creionează prima limită din viața unei persoane, cea a propriei identități, limitele personale ale individului, iar pe termen lung, luăm cu noi ca moștenire modul în care limitele erau stabilite în familie. Deși vor exista tentative de opoziție, va fi destul de dificilă (dar nu imposibilă) instaurarea unei noi ordini, deoarece rezistența la schimbare își va face simțită prezența.
Din experiența personală de până acum, dar și din ce am auzit în ședințele de consiliere, modul în care stabilim limitele ne ridică cele mai mari probleme. Pentru că ne este greu să spunem un “nu” simplu, clar, calm la un moment dat, înghițim și acceptăm multe, nu spunem nimic, iar un moment dat începem să urlăm și să batem cu pumnii “oprește-teeee!”. De ce oare nu punem limite calde, blânde, asertive? Pentru că așa am fost învățați acasă: “nu-i frumos să refuzi” sau dimpotrivă, “nu-i frumos să ceri”, pe scurt, nu prea era permis să-ți trasezi limitele personalității, exprimând ce vrei sau ce nu vrei. Pentru că ne e frică de confruntarea cu celălalt (chiar și când celălalt are doar 2 sau 3 ani și ne este copil), ne copleșește teama de respingere, de abandon, se activează emoții puternice din trecut și ne este greu să navigăm prin/cu ele.
Iar când vrem să schimbăm ceva, ne prinde bine să avem alături de noi în procesul de schimbare prieteni precum motivație intrinsecă, stimă de sine, prezență conștientă, reziliență, perseverență, acceptare și compasiune de sine.
Cred că am mai scris despre faptul că nu vom reuși să insuflăm copiilor noștri idei, concepte, credințe, nu vom reuși să îi facem pe ei să aibă anumite comportamente dacă noi înșine nu le-am analizat bine de tot, digerat și adoptat. Mie personal mi se pare utopic să le cerem copiilor noștri să pună limite sau să se autolimiteze dacă noi nu stăpânim aceste “virtuți” sau măcar să facem eforturi în direcția aceasta.
Și în final, un pasaj din cartea Amandei Palmer, “Arta de a cere”:
,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.
-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.
-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.
-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.
Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:
-Nu-l doare încă suficient de tare.
(…) De-a lungul anilor, Anthony mi-a spus această poveste de fiecare dată când sufeream o puternică criză autodistructivă. «De ce îmi tot fac lucrurile astea?». Asta era întrebarea mea, atunci când mă plângeam de cea mai recentă mahmureală criminală, întâlnire cu moartea, portofel pierdut sau relație care acum e, acum nu e. Îmi puteam da seama, prin telefon, că zâmbește.
-Of, frumoaso. Nu doare încă suficient de tare”
Acest pasaj care mie mi-a plăcut tare, tare mult, și pe care l-am împărtășit mai multor persoane, alături de ideea “vine un moment potrivit pentru fiecare lucru” (seamănă un pic cu Ecclesiastul, nu?). Povestioara vine să întărească faptul că vom stabili limite atunci când ne va durea destul de tare astfel încât să vrem să și schimbăm ceva. Vine cumva ca o consolare această idee: nu vă faceți griji, va veni un moment în care să trasați cu un creion ascuțit, cu o culoare vizibilă, limitele care momentan par imposibil de trasat!
Ce mi-a placut articolul asta!! Si eu am impresia ca nu stiu sa pun limite, ca parca vreau mai multe si mai clare. Cred totusi ca ai dreptate, poate ca nu am inca maxima nevoie de ele. Multumesc 🙂