Parentingul: o modă?

Din ce în ce mai des, când plânge câte-un copil în parc sau se ceartă doi copii pe-o mașinuță, imediat apare cineva care știe precis din ce cauză se întâmplă totul: „Aah, ăștia cu parentingul modern, nu mai există reguli, dom’ne! Cum cresc copiii ăștia, ca buruienile!”

Și mă întreb: de unde înverșunarea asta împotriva parentingului? De ce sunt unii gata să ardă „parentingul modern” în piața publică, ca și cum ar fi responsabil pentru toate relele lumii? O fi doar o diferență de viziune? Sau e ceva mai adânc, mai visceral, un mecanism psihologic care îi face pe unii să respingă cu atâta furie ideea că un copil poate fi crescut altfel?

Loialitate față de părinții noștri – conștientă sau nu

Mulți oameni au o reticență profundă față de “noile” abordări în parenting (de parcă Piaget abia a fost publicat…), dar asta nu vine doar din convingeri raționale. Vine din ceva mai adânc: fidelitatea subconștientă față de părinții lor. Pentru că dacă ar recunoaște că există un alt mod, poate mai blând, mai conștient, mai echilibrat de a crește un copil, ar trebui să se uite înapoi la propria copilărie. Și să accepte că poate, doar poate, părinții lor nu au fost perfecți.

Iar asta doare. Pentru un copil, părinții sunt primele figuri sacre, pilonii universului său. Dacă ai recunoaște că te-au rănit, că te-au făcut să te simți insuficient, că au fost absenți sau poate prea duri, ar însemna să le dărâmi statuile de aur din centrul universului tău psihic. Iar unii nu pot face asta. Nu vor, nu sunt pregătiți. E mai ușor să spui „Lasă dom’ne, am crescut bine și fără prostiile astea cu parentingul” decât să te uiți în oglinda trecutului și să vezi acolo un copil care a suferit.

Așa că, în loc să pună sub semnul întrebării metodele cu care au fost crescuți, aleg să atace orice viziune diferită. Nu pentru că parentingul modern e o amenințare reală, ci pentru că le răscolește niște răni pe care preferă să le țină ascunse sub preș.

Parentingul prin lentila propriilor răni

Fiecare dintre noi percepe și aplică ideea de parenting prin filtrul propriilor experiențe, al rănilor noastre mai mult sau mai puțin conștientizate. De aceea, ceea ce pentru unul înseamnă „creștere conștientă și cu respect”, pentru altul poate părea „slăbiciune și lipsă de disciplină”. Nu pentru că există o definiție unică și obiectivă a parentingului, ci pentru că fiecare își traduce realitatea prin prisma propriului trecut.

O tânără care a avut mereu probleme cu autoritatea și căreia i s-au pus limite doar „cu toporul” va evita să pună limite copilului ei. Și nu doar că va evita, dar va fi convinsă că asta este abordarea corectă. Când vede o altă mamă spunând „Nu” copilului ei, va interveni sfătoasă „Dragă, nu e bine să-i spui nu copilului, că îl traumatizezi, așa spune parentingul!” – fără să-și dea seama că, de fapt, nu parentingul spune asta, ci propria ei rană nerezolvată, propria aversiune față de orice formă de autoritate.

La fel și un bărbat care a fost ignorat emoțional de mama lui. Va simți cu toate celulele lui o revoltă profundă dacă partenera sa vrea să crească copilul lor cu respect și empatie. „Ce respect și empatie? Eu așa am crescut? Unde dă mama, crește! Lasă-l să sufere, să se învețe minte!” – fără să conștientizeze că nu vorbește din rațiune, ci din durere.

Dar mai sunt și acele răni care au fost adânc săpate în noi sub forma unor stereotipuri de gen, pe care, fără să vrem, riscăm să le ducem mai departe. E provocator să conștientizezi că ai crescut cu niște obiceiuri care nu sunt, să zicem, productive sau corecte. Că poate și tu ai fost produsul unor reguli care nu aveau sens, dar pe care nimeni nu le-a pus vreodată sub semnul întrebării.

Nu puteai să plângi, băiat fiind, la 9 ani, pentru că „trebuia să fii bărbat”. Ce conta că simțeai o durere care îți sfâșia suflețelul? Iar o fetiță de 9 ani trebuia să învețe să spele bine vasele, ca să fie mulțumit viitorul ei soț. Ce conta că nu înțelegea de ce doar ea trebuia să facă asta, în timp ce fratele ei juca șotron afară?

Chiar așa de modern este să tratezi ființa pe care ai creat-o cu respect?

Oare chiar trăim într-o lume în care e revoluționar să nu-ți lovești copilul? În care să nu-i calci sufletul în picioare e considerat „o modă” și nu un minimum de umanitate?

Dacă noi am suferit, asta înseamnă că trebuie să ducem suferința mai departe, ca o moștenire toxică, în loc să o oprim aici?

Atenție, nu vorbim despre a pune copiii pe un piedestal, despre a-i proteja de orice disconfort sau despre a le oferi totul pe tavă. Respectul și limitele nu sunt opuse, ci complementare. Putem să îi ghidăm fără să îi umilim. Putem să îi educăm fără să îi lovim.

Mentalitatea noastră, modul în care ne raportăm la lume și la viață, se transmite mai rapid decât orice discurs despre valori. Copiii nu învață din ceea ce le spunem, ci din ceea ce suntem. Ei absorb din privirile noastre, din tonul vocii, din felul în care reacționăm la greșeli, la eșec, la frustrare. Dacă vrem să creștem copii respectuoși, empatici, echilibrați, trebuie să fim noi înșine așa.

Deci, este parentingul o modă?

Dacă „parenting” înseamnă o modă, atunci poate că este cea mai necesară și sănătoasă „modă” pe care am putea să o avem. Și poate că, în loc să ne repezim să o invalidăm, ar trebui să ne întrebăm de unde vine atitudinea noastră față de el. Oare suntem reticenți pentru că avem argumente solide, sau pentru că ne zguduie niște temelii pe care nu vrem să le analizăm?

Parentingul nu e o rețetă unică, universal valabilă. Nu înseamnă „lasă-l pe copil să facă orice” sau „nu-i pune limite”. Dar nici nu înseamnă „unde dă mama, crește”. Este despre a fi conștient de bagajul pe care îl aduci cu tine ca părinte și a avea curajul să-l deschizi, să vezi ce e înăuntru și să alegi conștient ce dai mai departe.

Iar asta nu e o modă. E un act de curaj.