În bucătăria-mi mică, înghesuită și kitschoasă, dar de altfel foarte bine utilată, găsești așa: o etajeră de la Ikea (aleasă de mine, și-s tare mândră de ea), care dă un aer modern colțului dinspre centrala termică, cateva corpuri lucioase albe, dintr-o garnitură veche a soacră-mii, o masă mică tot albă, pătrată, amintire a unui restaurant (nu, n-am plecat cu ea de pe undeva, e din fostul restaurant al socrilor), niște corpuri cu uși și sertare și un dulap care are în partea de sus niște uși cu sticlă, ca niște ferestre cu patru ochiuri. Între lemnul care împarte ușile în patru ochiuri și sticlă am pus niște fotografii, alese cu sufletul, de mine și de soțul meu.
Avem acolo fotografii cu copiii de când sunt mici, o fotografie cu soțul meu, fratele și tatăl lui, veche de vreo 20 de ani și una de la nuntă, cu mine și bunicul meu.
Tot învârtindu-mă prin bucătărie, m-am ciocnit de privirea pătrunzătoare a bunicului meu. Mă opresc uneori, mă uit lung, și mă întreb cum de pare atât de viu și de real, iar el de fapt e într-o groapă, în pământ, de ceva ani. În ultima perioadă am avut destul de des, secunde în care am vrut să-i sun, pe el și pe bunica și să le spun uite-așa: „am învățat să tai lemne, știi, am vrut să fac grătar, Adi era plecat și am spart eu lemne!” sau „am făcut zacuscă, a durat două zile, dar am reușit! Și mi-am dat seama că îmi iese abia când a început să miroasă cum o făceai tu, bunico!” ori „nu știu unde înghesuiați voi în balconul ăla și murături, și varză murată, și borcane cu gem, și toate alea, că eu abia le găsesc loc aici în casă”. Până să gândesc toată treaba asta, să-mi caut telefonul și să-i sun, îmi dau seama că ei nu mai sunt. Și țin pentru mine lucrurile astea.
Sunt născută-n ’87 și am crescut la bunici, ca aproape jumătate de Românie. Cealaltă jumătate cred că a fost „cu cheia de gât”. Mama și tata munceau program lung (teribil de lung, gândeam eu copil fiind), mama la Petromidia de când mă știu, iar tata specialist în logistică și achiziții, a schimbat ceva locuri de muncă de-a lungul copilăriei mele. Am fost întotdeauna fascinată cum mama a mers timp de vreo douăzeci de ani în același loc, în fiecare dimineață (cu excepția weekend-urilor), fără să se plictisească. Așa credeam eu, că nu se plictisea. Iar poveștile lui tata, din vremea în care lucra la Sanatoriul de la Techirghiol, aveau un iz anume; pentru că uneori avea treabă și la Spitalul de Psihiatrie Techirghiol, clădirea de lângă Sanatoriu, pățaniile șefului de secție, un psihiatru cel puțin ciudățel, fumător de Carpați, erau tare interesante.
De luni până vineri eram la bunici iar în weekend la părinți. Zilele reper ale copilăriei mele au fost vinerea și duminica. Vinerea după-amiaza, mama venea de la muncă direct la bunici și mă lua acasă, traversând orașul cu două mijloace de transport, iar duminica, fix în timp ce pe TVR 1 era Star Trek, plecam spre bunici, împreună cu mama și cu tata. Cu aceleași două mijloace de transport (goale, apropo, că doar era duminică seara…) iar patruzeci de minute mai târziu ajungeam la apartamentul bunicilor.
Amintirile din copilărie sunt multe. Am o memorie teribil de bună (încă mă mai întreb dacă ăsta e un lucru bun sau rău) și am amintiri încă de când aveam doi ani și-un pic. Pot să reconstruiesc mental, întâmplări, evenimente, locuri care nici nu mai există, cu greu mă crede lumea, iar când mai găsesc câte un copil care locuia în cartier/bloc/scară și se întâmplă să fi păstrat și el aceeași amintire, e un moment „Evrika!”. Am amintiri plăcute și, evident, amintiri mai puțin plăcute, dar există și categoria amintirilor în care nu pot să intru și să rămân câteva secunde. Pentru că dor, îngrozitor, pentru că sunt pline de frică, de furie, pentru că sunt insuportabile. Pentru că nici acum, adult, nu reușesc să navighez (momentan, o veni un moment, după alți câțiva ani de terapie când voi putea) prin ciorba de emoții din aceste amintiri. Mă apropii, le dau târcoale (cam în stadiul ăsta sunt și cu terapia) dar n-aș pune deloc piciorul gândului în filmele astea. Ce nu-mi dau seama (decât în momente de maximă profunzime) e că de fapt eu nu sunt în exteriorul lor, ci fix în interior, iar mecanismele de apărare ce s-au născut, dezvoltat, și au evoluat frumos în mine de-a lungul vieții mă mint fantastic de bine că eu sunt în afară, că nu s-a întâmplat/se întâmplă nimic.
M-am întrebat prin adolescență de ce nu am și eu bunici ca în nuvelele lui Delavrancea, bunici de poveste. Dualitatea era deja evidentă. Mintea mea a reușit atât de bine să delimiteze două instanțe interne ale mele… Una care îi vedea (și încă îi vede) ca fiind răi, agresori și una care se agăța/agață (ce bune și ce importante sunt diacriticele!) de părțile lor bune, pozitive, hrănitoare. Aici e o aaadevărată epopee, sunt cărți întregi scrise despre trauma psihică (vezi Ruppert, Fischer, Riedesser, ISTT, Kalsched, Terr, Egle și mulți alții), efecte, recuperare, dinamica psihicului traumatizat, etc.
Întrebarea pe care mi-o puneam în adolescență a fost precedată de un etern „de ce?”. De ce se întâmplă toate astea? Care e cauza? Care e scopul? De ce mi se întâmplă MIE astea?
Violența domestică a făcut, o luuungă perioadă de timp, parte din peisajul normal al familiei din România. Cred că mulți, mulți dintre noi am trăit asta pe viu sau știm pe cineva care a trăit asta pe viu sau un prieten al unui prieten care s-a confruntat cu astfel de experiențe. Știți, pe mine nu m-au bătut niciodată. Și-atunci unde-i trauma, domne’? Mă pui să citesc atâtea rânduri ca să aflu că nu pățiși nimic? Mai stai puțin, că imediat ajungem acolo. Cred că pot număra pe degete situațiile în care bunică-mea mi-a dat la fund cu bățul de pe șifoner, bățul „Moș Nicolae” (proastă inspirație pentru numele lui…), la bețele luate pe fund adaug palma de la maică-mea pentru că (credea ea) i-am stricat niște mărgele (parol că nu am fost eu! Jur pe roșu!) și…cam atât. Tata și bunicul meu nu m-au lovit niciodată. Dar amenințările bunicii (uram deja să aud “îl dau jos pe Moș Nicolae!”, de fiecare dată chiar credeam că o să-l dea jos și o să pățesc ceva de nedescris sau „dacă nu ești cuminte bat la tine ca la fasole!”)…și țipatul, și bătăile pe care le încasa bunica de la bunicul, aici e treaba serioasă. Discuțiile eterne între părinții mei și bunicii mei.
Am trecut prin diverse etape, în care m-am poziționat diferit față de situația din casă. Când eram mică eram paralizată de frică (copilăria mică, până pe la 6 ani), apoi am trecut într-o perioadă justițiară în care voiam să-l văd pe „tataia” în închisoare (aici aveam o mare dilemă căci el era providerul financiar, bunica renunțase la serviciu pentru a avea grijă de mine și nu știam de unde o să mai avem bani să trăim), apoi prin adolescență, am generalizat, oarecum înțeles și acceptat situația și am considerat că peste tot, în toate familiile există probleme din astea (strategia principală de coping în adolescență a fost biserica, unde mă duceam cu religiozitate-ha!-și unde găseam un mediu diferit, cu mult mai liniștit decât acasă) iar apoi când a venit vremea să merg la facultate, pur și simplu am fugit. Din Constanța în Sibiu, să fiu sigură că nu vin după mine groaza, disperarea, frica. Mi-am luat o mare țeapă, pentru că dacă reușisesm să scap de realitatea factuală, rămăsese cea din mintea mea, cu care încă lucrez în calupuri de câte cincizeci de minute.
De obicei se întâmpla din nimic. Venea bunică-miu de la piață cu cumpărăturile și nu era bun ce a luat, sau depășeau bugetul lunar, erau facturile prea consistente, și motivul care pe mine m-a intrigat dintotdeauna, când se făcea curățenie generală. Ăsta era un moment propice pentru ca între bunică-miu și bunică-mea să iasă scântei și am învățat de-a lungul timpului că fiecare curățenie generală era însoțită de un scandal și o bătaie. Mi-era groază efectiv de curățeniile generale ce precedau (anual!) sărbătorile de Paște și Crăciun. Iar când erau discuții despre bani (astea au fost eterne, de fapt cine nu a avut discuții despre bani acasă să ridice mâna să ne uităm toți la el/ea ca la un extraterestru!) îmi dădeam seama cu mintea mea de copil că nici bani nu o să apară după bătaia aia și nici suma scrisă pe factură nu se va fi micșorat.
Fascinante mi se păreau întâlnirile femeilor ce locuiau în acea scară de bloc, cu iz de terapie de grup: se întâlneau seara de obicei, la banca din fața scării, și-și împărtășeau amarul: „și al meu azi…”. Se ascultau pe rând, era ca un debriefing cathartic, ca un soi de deșertare a sacului, o etapă necesară ca să o poată lua de la capăt a doua zi. Deunăzi am văzut în News Feed un articol despre furia ce apare din cauza foamei, și am fost uimită să-mi aduc aminte că femeile de la bancă înaintaseră teoria asta acum vreo 20 de ani sub forma: „nu terminasem mâncarea și și-a ieșit din minți. Eh, așa face el când e nemâncat!”.
Bunică-miu a fost născut în Burdujeni, Suceava, părinții lui au murit când era copil de școală, pe la 10 și 14 ani, cred, iar bunică-mea provenea dintr-o familie din Ialomița, familie cu șapte copii (șapte au trăit, vreo doi au murit când erau mici). Pe străbunica din partea bunicii chiar am cunoscut-o, când aveam vreo patru ani jumate am dat vina pe ea, că ea ar fi stricat o funie de ardei iute agățată pe prispă, la soare, să se uște pentru iarnă (funie cu care îi făcusem zgardă lui Negruțu). Era bătrââână, bătrână și uscată, era aproape ca o fantomă. Cred că amintirile cu ea sunt de când avea cam nouăzeci de ani, mi se părea matusalemică!
Nu i-am văzut aproape niciodată pe bunicii mei pupându-se sau îmbrățișându-se. Cred că de un 1 Martie, bunicul meu i-a luat bunicii un mărțișor și atunci ea l-a pupat scurt pe obraz. Aș putea spune că singurele atingeri pe care le primea de la bunicul meu erau loviturile. Nu știu cum erau în tinerețe, deși am o vagă impresie că nu prea tandri și afectuoși. Uneori mă întreb cum o fi fost pentru maică-mea, să perceapă toate astea la prima mână. Nu știu de ce, dar faptul că toate grozăviile astea se întâmplau cu bunicii mei, și nu cu părinții mei, mi-au dat o anume senzație de distanțare, ca niște circumstanțe atenuante menite să-mi ușureze suferința. Trebuie ca mamei să îi fi fost teribil de greu să privească întreg spectacolul din primul rând (vorba vine privilegiat) și parcă pe măsură ce traduc emoții simțite atunci, în ochiul furtunii, parcă n-o mai blamez atât de mult că a făcut sleep training cu mine (adică “te lăsam mamă în pat și adormeai singură; uneori plângeai, dar n-aveam ce să fac, așa stiam”) sau că nu am crescut cu atașament sigur.
V-am zis mai sus că pe mine nu m-au bătut aproape niciodată, și mereu când auzeam poveștile altora de viață în care ei erau aliniați împreună cu frații lor pe hol și bătuți crunt, sau copii scoși pe străzi împreună cu mama, tineri bătuți cu furtunul de la mașina de spălat, simțeam că e insignifiant ce am trăit eu. În timp am învățat să nu mai compar durerile și suferințele oamenilor, căci nu e ca și cum ai compara segmente, la matematică. Sunt cu totul altfel de dimensiuni, sufletești, iar suferința are cu totul alte unități de măsură. Golurile din suflet și din stomac nu măsoară centimetri, iar frica nu poate fi apreciată din punct de vedere cantitativ, ci poate doar al intensității, al groazei ce te cuprinde sau al moliciunii mușchilor.
Am ezitat mult să public acest articol, căci, ca să o citez pe bunică-mea, „e rușine, mamă, ne aude lumea”. Îl simt terapeutic pentru mine, căci mi-a oferit posibilitatea să pun în cuvinte evenimente și emoții ce au tot dat târcoale departamentului “Exprimare, cuvinte și împărtășire”. Rogu-vă, pentru că vine dintr-un loc din mine care încă doare, să fiți blânzi în comentarii și aprecieri; cu alte cuvinte, atenție cu copilăria mea pe scări!
Nu mai cumpăr jucării! Despre Evertoys, sistemul de jucării cu abonament și…CONCURS
18
Cum ajută animalele la dezvoltarea copiilor: beneficiile unei prietenii speciale
8
Umbra părinților – ce nu vrem să le arătăm copiilor noștri, dar ne scapă oricum
8
e rusine maica, ce zice lumea – o vorba care mi-a urmarit copilaria.
Dar se imbunatateste. Niste statistici arata ca aprox 60% din copii spun ca sunt loviti/batuti pe cand parintiilor zic ca 80% au fost loviti/batuti. Inca vreo 4 generatii si ajungem si noi tarile nordice din urma.