Divorțul – cum să-ți ajuți copiii să treacă mai ușor peste divorț – infografic
Conflictele între frați
Celor care aveți mai mulți copii vă sunt familiare sentimentele de exasperare, disperare, neputință, furie și revoltă în legătură cu conflictele dintre copiii voștri. Discuții peste discuții, lovituri, tachinări, nemulțumiri, acuze, copii îmbufnați și foarte multă gălăgie, pe de o parte, și momente de o rară candoare, cooperare și manifestări inocente de iubire – cam așa arată uneori peisajul unei familii normale cu mai mulți copii. Cert este că părinții cu mai mulți copii nu se plictisesc niciodată, iar asta nu înseamnă că viața celor cu un singur copil este un dolce far niente). Dinamica relațiilor fraterne este interesantă și în același timp provocatoare, atât pentru părinții care provin din familii numeroase, dar și pentru cei care sunt copii unici în familiile lor de origine.
Cauzele conflictelor dintre frați sunt variate, de la “se uită pe geamul meu” (în mașină), “e a mea jucăria, nu pune mâna pe ea!”, “s-a așezat unde voiam eu să stau!”, până la “eu sunt primul, tu al doilea!”, “eu vreau să stau lângă mami când citim povestea!” și tot așa, putând foarte bine să facem o enciclopedie a motivelor pentru care se ceartă frații.
Că tot vorbeam de claritate mentală într-un alt articol, dacă (reușim să) ne așezăm puțin și să petrecem ceva timp cu gândurile și emoțiile noastre legate de acest subiect, conflictele dintre frați, vom putea observa că ne dorim să creștem copiii cooperanți, echilibrați, care nu se lovesc și care nu se ceartă la fiecare cinci minute. De asemeni ne mai dorim să nu strigăm la ei și dorim să reacționăm constructiv la astfel de situații. Petrecând alte câteva minute analizând situațiile de criză dintre copii, putem să abordăm aceste situații din perspectiva emoțiilor noastre. Ce simțim? Cum conectăm cu situații din trecutul/copilăria noastră? Părinții noștri cum procedau când noi ne certam cu frații noștri/alți copii? Este un exercițiu interesant care îți oferă o posibilă explicație pentru modul în care tu procedezi într-un anume fel cu copiii atunci când ei au conflicte.
Deși pare că doar ai voștri fac așa, ei, dragi părinți, vă informez că este una din cele mai întâlnite provocări pentru părinții care au mai mulți copii. Temperamentul copiilor, vârsta, sexul, diferența de vârstă dintre ei, toate acestea influențează calitatea relației dintre copiii frați, dar mai puțin, în comparație cu modelul relațional pe care îl observă la părinți. La fel de importante sunt și gestionarea conflictelor și inteligența emoțională, pe care copiii le preiau inconștient de la părinți. Atenție, acest paragraf nu transmite mesajul: “păi da, se bat pentru că vă văd pe voi că vă bateți!”. Copiii se bat, se tachinează, își vorbesc urât, chiar dacă voi nu afișați astfel de comportamente, pentru că așa consideră ei la aceste vârste mici să gestioneze conflictele.
Lucrările de specialitate ne arată că interacțiunea dintre frați reprezintă o oportunitate extraordinară pentru copii de a învăța despre emoții, de a-și dezvolta inteligența emoțională, abilitățile sociale și autocontrolul. Dar bineînțeles că atunci când auzim țipete din camera copiilor, numai la oportunități de învățare nu ne gândim, ci la cum să oprim nebunia, loviturile și țipetele. În cele mai multe cazuri, recurgem la una din următoarele variante pentru a gestiona situația: le impunem o soluție care sperăm să calmeze spiritele pe moment (“gata, fiecare în camera lui”, “terminați cu jocul ăsta” – dacă se ceartă pe jucării sau pe regulile unui joc, etc.), le spunem să înceteze (cu bătaia, cu cearta), întrebăm cine a început, pedepsim toți copiii implicați cu speranța că vor învăța să se comporte mai bine data viitoare, le luăm jucăriile pentru care se ceartă, suntem părtinitori (luăm partea unuia dintre ei, generalizând rolurile de victimă/agresor) sau îi separăm și îi forțăm să-și ceară scuze.
Scenariul pe care noi, părinții, îl visăm, include copii echilibrați, care să se descurce, care să rezolve singuri conflictele fără agresivitate (verbală sau fizică), copii cu stimă de sine ridicată, empatici, capabili să asculte cealaltă parte implicată în conflict și care își pot controla impulsurile agresive.
Și cred că cea mai potrivită întrebare, plecând de la acest peisaj, este: “cum îi ajutăm noi pe copii să dobândească toate aceste abilități (din paragraful anterior)?”. Cum putem noi, prin acțiuni și cuvinte, ajuta copiii, în mod concret, să gestioneze mai bine conflictele cu frații/surorile lor?
- Separă copiii dacă sunt în plină desfășurare de comportament agresiv la nivel fizic.
- Stabilește limite clare, simple, ușor de comunicat în momente de criză: “nu te las să lovești! nu îl lovi pe fratele tău!”.
- Într-o ședință de familie, stabiliți reguli clare referitoare la subiectele sensibile: jucării care se împart, jucării pe care ei nu vor să le împartă, cum procedați atunci când cineva ia o jucărie și începe să o folosească (celălalt copil o poate cere politicos celuilalt, nu smulgem, respectăm decizia celuilalt de a nu o da, poți aștepta și în timpul ăsta te poți juca cu altceva).
- Fă o prioritate din a readuce copiii la starea de echilibru, și aici poți învăța și tu odată cu ei. Găsește în primul rând pentru tine echilibrul și calmul și apoi învață-i și pe ei cum se pot calma (concentrarea pe respirație, numără până la 10, concentrează-te pe ceva real, din jurul tău-caută 3 obiecte roșii, pe senzații corporale, analizează ce simți, etc). Abia după ce copiii și tu, părintele, sunteți calmi, vă puteți folosi “partea rațională” a creierului (cortexul prefrontal) pentru a găsi soluții. Atunci când suntem copleșiți de emoții nu putem să gândim rațional…
- Pune întrebări de clarificare, care să te ajute să înțelegi situația, să vezi dacă au fost încălcate regulile familiei.
- Identifică emoțiile copiilor și pune în cuvinte, cu calm, ce se întâmplă: “amândoi vreți trenul și sunteți furioși, cum putem să facem să găsim o soluție să fiți bine?”.
- Foarte important, păstrează-ți calmul. Ceea ce tu transmiți, acțiunile și cuvintele tale în astfel de momente de criză este ceea ce preiau ei ca “procedură de lucru” și vor folosi pe viitor în alte conflicte.
- Adresează întrebări deschise, care să le solicite gândirea pentru a găsi soluții, având în vedere și perspectiva celeilalte persoane implicate în conflict.
Pledoarie pentru claritate
Ceea ce vedem și modul în care percepem realitatea (atât cea exterioară, din jurul nostru, dar și cea interioară) depind foarte mult de lentila prin care privim, de cât de curată/clară este aceasta. Identificarea “petelor” și curățarea lentilei prin care privim devin demersuri esențiale pentru o “corectă” percepție a realității și pentru o existență cu sens. Bineînțeles, ne putem desfășura existența de zi cu zi și privind printr-o lentilă nu foarte curată, dar va exista “ceva” în subsidiar, pe care cu greu l-am putea defini, care va distorsiona în diverse feluri modul în care noi înțelegem experiențele pe care le trăim.
Ne stabilim obiective, intenții, avem dorințe, experimentăm și explorăm, iar viziunile pe care noi le avem asupra universului și asupra lumii au un rol esențial în viața noastră. Aceste viziuni au un rol determinant asupra modului în care ne raportăm la cei din jur, interpretărilor pe care le dăm experiențelor noastre și cum răspundem acestor experiențe.
Realitatea interioară și cea exterioară sunt interconectate iar modul în care percepem realitatea exterioară este influențat de fenomenele realității interioare. Fiind puternic construită emoțional, realitatea interioară reprezintă un adevărat univers și se bazează pe credințele noastre, pe setul personal de valori, pe experiențele trăite anterior.
Henri Bergson spunea că “Ochii văd numai ceea ce mintea este pregătită să înţeleagă.” Din punct de vedere fiziologic vedem, imaginea se formează pe retină, dar cea care dă un anume sens imaginii percepute este mintea, și acest lucru se întâmplă pe baza experiențelor noastre și asocierilor deja create anterior. Așadar, putem spune că realitatea interioară influențează percepția realității exterioare. Mai multe persoane se pot uita la o imagine în același timp, spre exemplu, dar ceea ce vede fiecare este în strânsă legătură cu ceea ce rezidă în universul interior al fiecăruia, inclusiv starea emoțională de moment. Aici discuția este mult mai complexă, deoarece ajungem să ne întrebăm care este realitatea obiectivă, neinfluențată de universul nostru interior (spre exemplu, eu și cinci prieteni ne uităm la o masă, toți vedem o masă, așadar, există realitatea obiectivă, nu suntem influențați de ceva interior atunci când spunem că acest obiect este ceea ce este), iar această problematică a fost studiată de-a lungul timpului de marii filosofi.
Am putea concluziona pripit că doar realitatea interioară modelează percepția lumii exterioare, dar atunci de asemeni am putea aduce în discuție situațiile în care un anume factor/eveniment extern naște anumite emoții, senzații în noi. Ceva din exterior face valuri în interiorul nostru. Așadar ceva extern a modelat ceva intern, ceva ce ține de universul nostru interior. Și inevitabil mă întreb: “care-a fost prima? care influențează pe care? realitatea interioară pe cea exterioară sau invers?”. Să nu uităm să adăugăm că și noi facem parte din realitatea exterioară, pentru că avem un corp fizic, atomi și molecule care interacționează cu alte elemente ale acestei realități. Dar limita între realitatea interioară și cea exterioară unde este?
Modul în care funcționează mintea umană este fascinant iar întrebarea “eu sunt mintea mea?” mi-a apărut recent în peregrinările mele (mentale, bineînțeles), încercând să obțin claritate și încercând să-mi răspund la întrebarea “cine sunt eu?”. Gândurile și activitatea mentală sunt permanente, se nasc și mor în continuu, fiecare secundă pe care o numim “prezent” se perimează și devine instant “trecut”, iar acest continuum se desfășoară nestingherit și neperturbat, permanent, fără a fi influențat de altceva din acest univers. Percepția trecerii timpului, da, poate fi influențată de anumite stări interioare; spre exemplu: timpul parcă se dilată, secunda în care te împiedici și cazi poate părea o veșnicie, dar secunda în sine tot secundă a rămas.
De ce este claritatea mentală de dorit ? Pentru că având “lentila” pătată riscăm să îi vedem pe cei din jur pătați (paradoxal, de propriile pete, căci lentila ne aparține) și riscăm să avem o imagine incorectă a celor din jur, riscăm să avem o imagine de sine distorsionată și ne privăm de autenticitate. De asemeni, claritatea ne mai ajută să înțelegem corect ideile celor din jur, să ne exprimăm corespunzător și să ne adaptăm circumstanțelor reale în care ne aflăm. Claritatea ne permite să luăm decizii și să acționăm în acord cu gândirea noastră logică, facând puțin spațiu mental prin posibilitatea îndepărtării emoțiilor, aspect foarte important, deoarece atunci când suntem cuprinși de anumite stări emoționale putem lua decizii… nu foarte potrivite, pe care am putea să le regretăm la un moment dat.
Cum putem să atingem claritatea mentală?
Putem atinge claritatea mentală pornind într-o călătorie desfășurată sub umbrela conștientizării, a observației, a analizei, a concentrării atenției. Creșterea și dezvoltarea noastră încep acolo unde se termină zona noastră de confort, deci este nevoie să facem și lucruri în afara sferei noastre de confort, pentru a dezvolta noi abilități. Pe măsură ce exersăm și progresăm în dobândirea clarității mentale, vom reuși din ce în ce mai mult să ne dăm un pas în spate și să privim peisajul în ansamblu, cuprinzând detalii pe care nu reușim să le observăm din ochiul furtunii. Conștientizarea, concentrarea și analiza sunt instrumentele necesare fără de care nu putem atinge claritatea. Pentru a putea atinge acest obiectiv, claritatea mentală, este nevoie inițial de o autoevaluare a realității interioare. Făcând un efort voluntar de a folosi mintea rațională și investind timp în acest demers ne antrenăm și ne apropiem pași siguri de starea de claritate, ce ne va permite să intrăm în contact cu realitatea obiectivă și să privim print-o lentilă curată. O evaluare onestă și niște răspunsuri sincere la întrebările “cine sunt?”, “unde mă aflu?”, “cum sunt eu?”, “încotro mă îndrept?” sunt primii pași ai călătoriei către claritate. Lăsându-ne pradă convingerilor noastre limitative, prejudecăților, tiparelor mentale moștenite în copilărie și blocajelor emoționale pierdem șansa de a ne conecta cu sinele autentic și de a ne trăi viața în mod conștient și asumat.
Și totuși, claritatea vine la pachet și cu posibilitatea observării acelor aspecte din realitate (fie ea interioară sau exterioară) care ne creează disconfort, ne displac, poate chiar ne revoltă sau înfurie. Dar dacă am ajuns la claritate sub umbrela observației, conștientizării și analizei obiective, atunci se presupune că am învățat (sau măcar exersat) să respirăm măcar o dată (recomandat ar fi de 10 ori, și să ne și concentrăm pe respirație) înainte să luăm o decizie sau să închidem ochii repede pentru a nu mai vedea realitatea dureroasă. Paradoxal, realitatea dureroasă nu dispare dacă noi închidem ochii, ea se desfășoară în continuare.
Și mai practic, ce ajută în atingerea clarității mentale?
Meditația este una din practicile ce ajută la dobândirea stării de claritate mentală. Nu este nevoie de echipament sau tehnici speciale, ci doar de puțin timp dedicat pentru a te concentra asupra propriei respirații, cu un mic efort de voință și cu intenția de a fi prezent și conștient. În timp, această practică îți va aduce claritate mentală și te vei simți mai aproape de sinele tău autentic.
Mindfulness sau prezența conștientă. Nu doar în anumite momente, ci cât mai des, în toate activitățile de zi cu zi. Din nou, un mic efort de voință de a fi prezent și conștient de cât mai multe aspecte ale existenței tale, te va duce mai aproape de starea de claritate mentală.
Un demers analitic alături de un terapeut te va ajuta să te apropii de starea de claritate prin care să poți privi realitatea așa cum este ea. Acest lucru se va întâmpla prin intermediul neutralității și obiectivității pe care un terapeut se antrenează să le atingă, prin relația terapeutică ce se stabilește între terapeut și pacient cât și ca urmare a călătoriei terapeutice în sine.
Fă puțină ordine! Atât în interior, cât și în exterior. Încearcă să-ți creezi o rutină, un program, sau măcar niște momente care să se repete zilnic (un ritual de dimineață/seară – nimic complicat, câteva momente pe care să ți le dedici ție/cunoașterii de sine) care să reprezinte un soi de repere pentru existența ta de zi cu zi. Scapă de grămezile de lucruri absolut inutile (știu, știu cât de puternică e tendința de a zice “poate am nevoie la un moment dat!”), cu cât ai un mediu înconjurător mai simplu și ordonat, cu atât preiei și tu în interior starea de ordine și sentimentul de “aerisit”. Iar mai mult spațiu mental nu poate decât să fie benefic!
Ilustrații de Aaron Piland, Pinterest.com
Cum dezvolți inteligența emoțională a copilului tău
Știm deja, din numeroase studii, și din lucrările a mai multor psihologi de renume că inteligența emoțională este unul din factorii determinanți pentru o viață echilibrată, fericită, de succes… Și, surprinzător sau nu, asta ne dorim și noi pentru copiii noștri. Dar cum putem noi să îi ajutăm să-și dezvolte inteligența emoțională?
- Dezvoltând-o pe a noastră. Ah, nu! De ce ai început cu asta? Chiar așa este, lucrând noi continuu cu noi și dezvoltându-ne diverse abilități și trăsături, le oferim copiilor noștri o moștenire emoțională benefică. Atunci când tu ești capabil, ca părinte, să îți recunoști emoțiile și să le gestionezi eficient, fii sigur că și copilul tău va prelua inconștient aceste abilități de la tine. Evident, transferul nu este (întotdeauna) wireless, dar dacă îți concentrezi energia în mod conștient, voluntar în sensul acesta, rezultatele vor fi surprinzător de plăcute.
- Începe devreme. Știți situațiile alea în care părinții sunt semi-absenți/deconectați de copil în primii, să zicem, 10 ani de viață și apoi la adolescență se întreabă: “dar ce-i cu el? nu ne înțelegem deloc! nu înțeleg ce se întâmplă cu copilul ăsta!”? Cu cât începi mai devreme să modelezi inteligența emoțională în copilul tău, cu atât mai plăcută va fi surpriza când îl vei vedea peste ani punând în practică și bucurându-se de rezultatele acestor trăsături. Încă din mica copilărie poți numi emoțiile, puteți discuta despre ele, cum se simt ele în corp, în ce momente le simțim, cum putem să le exprimăm eficient, și poți încuraja copilul să verbalizeze despre ceea ce simte.
- Îndrumă cu blândețe, empatie și respect. Ne sunt aproape tuturor cunoscute situațiile când copilul vine plângând și spune: ” X nu mai vrea să fie prieten cu mine!” iar, părintele, pe nerăsuflate, îi spune copilului: “lasă-l mamă, nu merită, și-așa era un prostuț, nu te mai juca nici tu cu el, dă-l încolo!”. Capacitatea de a ne mușca limba în astfel de momente o dobândim după numeroase încercări nereușite și prin conștientizarea reală a efectelor acțiunilor noastre. Cu ce îl ajut eu efectiv pe copilul meu într-o astfel de situație dacă îi dau pe tavă soluția mea? Poate el chiar vrea să fie prieten în continuare cu X, dar nu știe cum să gestioneze conflictul. Și mai mult decât atât, nu-și va dezvolta abilitățile de gândire critică și de rezolvare a conflictelor pentru că va ști că mereu tu, părintele, îi vei spune ce să facă. Probabil cea mai benefică variantă, pe termen lung, ar fi să empatizezi, să asculți ( pentru a facilita descărcarea emoțională) și apoi, cu grija unei balerine grațioase, să pui întrebări care să-l ajute pe copil să descopere singur soluția sau ce are de făcut.
- Valorifică situații din viața de zi cu zi. Poate ai o problemă cu un coleg de la muncă, poate te enervează cineva într-un magazin, poate…situațiile pe care le întâlnim zi de zi sunt numeroase și putem să le oferim atât ca oportunități de creștere personală dar și pentru a modela inteligența emoțională a copiilor noștri. Gândește cu voce tare, detaliază ce simți și cum gestionezi ceea ce simți – va deveni o procedură de lucru/un protocol de abordare a situațiilor dificile pentru copiii tăi.
- Încurajează copilul să participe la diverse ateliere, întâlniri de joacă cu alți copii, activități extracuriculare. Astfel, copilul va avea numeroase oportunități să-și dezvolte abilitățile sociale, va cunoaște alți oameni, diferiți, unici și va trăi numeroase situații provocatoare, dar care, pe termen lung, se vor dovedi benefice.
Distanțarea și limitele în relația cu un părinte toxic
Atunci când comportamentul unei persoane este toxic, tendința celor din jur, bazată pe instinctul de autoconservare, este de a se distanța, de a stabili limite cu scopul de a se proteja. Dar cum procedezi atunci când chiar unul din părinții tăi este o persoană toxică? În cazul unui coleg de muncă cu comportament toxic, îl eviți, în cazul unui partener, ieși din relație sau divorțezi, dar cu părinții, care ar fi cea mai bună modalitate de a te proteja într-o astfel de relație nocivă?
Decizia de a te distanța de părintele toxic nu este nici pe departe una ușoară, pentru că de multe ori pendulezi între: “de ce este atât de greu?”, “nu pot să-i fac una ca asta, doar e mama/tatăl meu” și “trebuie să mă gândesc și la mine, nu mai pot trăi așa!”. Dacă ai așteptat o viață întreagă ca părintele să devină unul responsabil, să-și recunoască și asume greșelile, să-și schimbe comportamentul, să devină părintele de care tu ai fi avut nevoie, probabil că ai ajuns în punctul în care simți că trebuie să acționezi cumva, pentru a te proteja și pentru a-ți putea trăi viața în liniște, fără furtunile emoționale pe care acest părinte toxic reușește să le iște în tine și în familia ta.
Probabil prima opțiune pe care ai avut-o sau o ai la îndemână este să îi învinovățești, dar pe măsură ce începi să înțelegi, intensitatea acestei intenții scade. Înțelegi că acest comportament toxic pe care ei l-au afișat în relația cu tine de-a lungul timpului este doar un simptom al unei suferințe profunde din interiorul lor, că dacă ar fi putut să facă o schimbare, ar fi făcut-o, dar că posibilitățile lor de a lucra cu ei înșiși și capacitatea lor de autocunoaștere și schimbare sunt reduse. Și atunci îți asumi responsabilitatea de a așeza cumva lucrurile, de a face ordine. Știu, e o presiune enormă pe umerii unui copil (fie el și adult) să regleze lucrurile în relația cu părinții (te aștepți ca ei să fie adulții înțelepți…), dar atunci când faci asta dintr-o poziție asumată, matură, conștientă, alegi una din cele mai sănătoase abordări pentru acest tip de situație.
Responsabilitatea calității unei relații (între adulți) revine în mod egal fiecăruia dintre ei. Atunci când știi că ai făcut tot posibilul, ai încercat, ai explicat, ai comunicat, ai iertat, încercat din nou, și tot așa, iar din partea celuilalt primești aceleași lucruri, atunci chiar ai dreptul să te distanțezi… mai mult decât a avea dreptul, chiar este recomandat să te distanțezi pentru a-ți păstra integritatea și sănătatea mentală. Ai dreptul la o existență liniștită, ai dreptul să exprimi iubirea de sine, și de ce nu, iubirea față de celălalt, pentru că a-i opri pe cei din jur să-i rănească pe ceilalți (incluzându-te pe tine), este o dovadă de iubire.
În luarea unei astfel de decizii este foarte important să te bazezi pe claritate, să știi exact cu ce te confrunți, să poți vedea în ansamblu cum au evoluat lucrurile până acum și să poți arunca o privire în viitor, evaluând opțiunile pe care le ai. De asemeni, consider că este esențial să îți asumi multiplele aspecte pe care le implică distanțarea față de un părinte/față de părinți. Pe de o parte stabilind limite și punând această distanță între tine și persoana toxică, vei reduce considerabil interacțiunile voastre, iar asta te va elibera de o grămadă de emoții dificile și situații grele de gestionat, dar în același timp te vei confrunta cu dorul față de această persoană, regrete, vinovăție. Consider că cel mai corect față de tine este să iei această decizie luând în calcul multiple aspecte, fără a idealiza viitorul: da, într-adevăr, vei “scăpa” și te vei elibera, dar asta vine la pachet cu alte situații și emoții pe care e bine să le cunoști și să ți le asumi. Și da, stabilirea limitelor sau distanțarea ta față de părinții toxici va determina niște comportamente agresive din partea lor, dar privește situația din poziția de adult: nu ești responsabil nici pentru emoțiile lor, nici pentru acțiunile lor. Ai încredere că ei pot gestiona această situație și concentrează-te pe tine și pe liniștea ta. Măcar o dată, după mult timp în care reflectoarele au fost numai pe ei, să fie ei mulțumiți și liniștiți…
Multe sunt motivele pentru care unele persoane nu fac acest pas, de a stabili limite și de a se distanța de un părinte toxic: credințe personale, religioase, norme morale impuse de societate, rușine, vinovăție, dar dincolo de toate acestea, cel mai bun lucru este că ești un adult conștient de sine care poate alege. Și după ce ai evaluat situația, ai încercat diverse metode pentru a gestiona relația, poți clarifica, așa cum spuneam și în articolul despre limite, ce poți accepta și ce nu.
Stabilirea limitelor reprezintă iubire de sine. Nu este ușor să stabilești limite, mai ales în relația cu părinții, dar acestea reprezintă unul din pașii pe care îi poți face către liniștea interioară și împăcarea cu sine. Dă-te un pas în spate, pentru claritate și sănătate mentală, pentru a avea posibilitatea creării unui spațiu mental unde să poți cultiva altceva, benefic pentru tine și evoluția ta!
Și în final, câteva întrebări care să te ajute să găsești claritatea și încrederea pentru a lua o decizie în acest sens:
- Cum acționezi tu pentru a încerca să mulțumești părintele toxic, chiar dacă nu este în armonie cu ceea ce tu simți/vrei? Ce ai vrea să faci, dar te oprește gândul că el/ea/ei nu sunt de acord sau ai putea să-i dezamăgești?
- Ce limite simți nevoia să stabilești în relația cu această persoană și ce te împiedică să le stabilești? Cum poți, concret, trasa limite în relația cu părintele toxic?
- Ce poți și ce nu poți controla din comportamentul lui/ei? Încerci cumva să schimbi comportamentul acestei persoane? Au dat roade până acum încercările tale?
- Înțelegi posibilitățile emoționale ale acestei persoane? Dar pe ale tale? Care ar fi punctul în care ai putea să te poziționezi în așa fel încât să nu-ți compromiți sănătatea mentală?
- Poți să gestionezi situațiile în care simți că nu ești înțeles/înțeleasă, ascultat/ă, respectat/ă? Cum poți, concret, să te protejezi în astfel de situații?
- Oferă-ți câteva momente de răgaz, respiră adânc, concentrează-te pe tine, pe ceea ce simți, pe ceea ce iese la suprafață, și întreabă-te “cum mă simt? ce am nevoie? cum să acționez?” și apoi ascultă. Fă liniște în mintea ta și ascultă-te!
Mă vezi (mă văd), deci exist!
Încerca din răsputeri să îi explice, să combine cuvintele și să le coloreze în așa fel încât el să înțeleagă mesajul ei. Dar era ca și cum el n-ar fi auzit niciodată cuvintele acelea… oricât s-ar fi chinuit ea, el nu înțelegea ideile, nu prindea sensul a ceea ce ea transmitea. Parcă suferea de o ciudată afecțiune ce-i distorsiona percepția culorilor din mesajele ei… Ca și cum ea ar fi vorbit o limbă străină sau ca și cum, dacă mesajele lor ar fi fost două linii, ele ar fi fost paralele. Nu se mai întâlneau pe puntea ideilor, cum avuseseră obiceiul, timp de ani buni . Deveneau din ce în ce mai dese situațiile în care ei doi se simțeau profund neînțeleși… Dispăruseră demult vremurile în care se înțelegeau din priviri. Acum trimiteau mesaje…sortite eșecului. Toate mesajele se pierdeau în eter, ca și cum ar fi fost niște păsări ce se loveau de sticlă și cădeau. Iar jos, la baza geamurilor de sticlă, se adunaseră niște grămezi impresionante de mesaje ne-transmise.
Și totuși, cum au ajuns împreună? Ce i-a făcut să facă primul pas în același ritm, apoi al doilea, și tot așa, ca mai apoi să vrea să meargă unul într-o parte și celalalt în altă parte? Oarecum e simplu răspunsul… ce căutăm noi toți în relații, unde sperăm să ajungem și ce scop are căutarea noastră continuă, asiduă? Răspunsul ar fi un trio magic format din fericire, iubire și a fi văzut și acceptat (asta la suprafață, căci în partea de jos a icebergului sălășluiesc numeroase nevoi emoționale și fizice pe care căutăm să ni le împlinim într-o relație de cuplu). Ne îmbată fericirea, fluturii din stomac la începutul unei relații, iar pe măsură ce înaintează relația încep să iasă la iveală zone, colțuri, din partea de jos a icebergului, din personalitățile celor doi. Și încep ciocnirile. Încep să iasă cu viteza luminii nevoi care au stat cu traista goală ani întregi, încă din copilărie…
Iar a fi văzut, acceptat și înțeles sunt trei nevoi care merg de obicei ținându-se de mână, însoțind oamenii în relațiile pe care ei le stabilesc cu cei din jur, cu precădere în cele de cuplu. Dar înainte de a fi văzuți de ceilalți și a-l vedea pe celălalt, mai este o nevoie/capacitate importantă, strâns legată de celelalte două: a ne vedea pe noi înșine. Dezvoltăm această capacitate în copilăria mică, în relațiile cu părinții noștri: întâi cu mama, apoi cu tatăl. Cu cât mama/părinții sunt mai prezenți, receptivi la nevoile copilului, cu atât el își obține confirmarea că există. Copiii află cine sunt prin ochii părinților, se văd pe sine înșiși prin ochii acestora. “Mami/tati, mă vezi, deci exist”, capătă valențe esențiale în procesul formării identității copilului. Părinții sunt cei care pun primii piese la puzzle-ul numit identitatea copilului, și aleg ce piese să pună în acest puzzle. Căci și părinții sunt oameni, și aleg ca unele părți să facă parte din puzzle iar altele nu. În cele mai multe cazuri, noi părinții, nu suntem conștienți de aspectele pe care le acceptăm și pe care nu le acceptăm în identitatea copilului. Părțile neacceptate, nevăzute, nu dispar pur și simplu, rămân suspendate undeva într-un spațiu mental și călătoresc împreună cu noi, de-a lungul vieții, sperând să fie descoperite (cândva, pe canapeaua unui terapeut, spre exemplu), integrate în peisajul identității noastre.
Unora dintre noi părinții ne-au oglindit cu precădere aspecte negative (“copil rău ce ești, plângăciosule, bătăușule, n-o să faci nimic în viața asta, etc.”) iar altora părinții au reușit să vadă și să le oglindească și părțile bune. Ce e important de știut, e că niciodată părinții nu vor reuși să cuprindă în totalitate peisajul, pentru că așa cum spuneam, sunt oameni și toți avem limitări.
Spuneam că a te vedea pe tine e o capacitate care vine înaintea celei de a-l vedea pe celălalt. Dacă eu nu mă văd/cunosc/recunosc pe mine, atunci îmi este imposibil să te văd pe tine. Și asta cred eu că e cheia în situațiile în care noi spunem despre alte persoane: “Nu mă înțelege, nu poate să cuprindă ceea ce eu sunt, ceea ce eu simt, ce trăiesc eu!”. Și este evident, acum, din punctul meu de vedere, că o persoană care nu se poate vedea pe sine, nu-l poate vedea nici pe cel de lângă el, cu toate valențele pe care le capătă “a vedea”.
Îl vei putea cuprinde, înțelege pe cel de lângă tine abia atunci când ești conștient de peisajul tău interior, de propria identitate. Te vei putea transpune în situațiile pe care celălalt le trăiește atunci când ești în conexiune cu ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Și este esențială cunoașterea de sine pentru a putea găsi un loc pentru aceste peisaje interioare ale celor din jur fără a fuziona cu ele sau fără a ne pune în interiorul nostru bagaje prea grele, pe care nu le putem duce.
Revin la a fi văzut într-o relație de cuplu ca nevoie esențială… unul din parteneri va reuși să îl vadă și să îl integreze pe celălalt în adevăratele lui culori atunci când va avea un peisaj cât de cât realist despre propria identitate. Atunci când știi unde sunt granițele tale și ce culori porți, este mai greu să fuzionezi, să relaționezi nesănătos cu celălalt și să te pierzi pe sine. Și din alt punct de vedere, atunci când nu ești văzut, auzit, înțeles într-o relație, este foarte simplu să concluzionezi “nu exist”.
Cum să creștem copii echilibrați și fericiți? 7 trăsături esențiale și cum să le cultivăm
Cu toții ne dorim copii echilibrați, inteligenți emotional, realizați in vietile lor de adulti, cu relații armonioase și nu in ultimul rand fericiți. Există numeroși factori ce influențează calitatea vieții copiilor pe termen lung, calitatea relațiilor pe care le stabilesc, modul în care ei gestionează conflictele și pozițiile pe care și le asumă în viețile lor de adulți. Studii multidisciplinare realizate despre factorii de influență în dezvoltarea personalității ne arată că pe lângă factorii genetici ce determină anumite trăsături în personalitatea copiilor noștri, alți doi factori esențiali sunt mediul si educația.
Care sunt acele trăsături care pot prefigura un viitor luminos pentru copiii noștri și cum putem noi contribui la dezvoltarea acestor trăsături?
1. Reziliența
În viața oricărui om apar situații provocatoare, stresante, momente de criză, iar capacitatea de a trece cu bine peste aceste episoade, de a le gestiona cu succes, poartă denumirea de rezilitență. Acest termen este împrumutat din fizică, unde reziliența reprezintă acea proprietate a metalelor de a își reveni la starea inițială după un șoc (termic, chimic, mecanic).
Pentru a putea înțelege importanța rezilienței în viața noastră (și a copiilor noștri) este important să înțelegem cum funcționează creierul în situații de criză. Atunci când ne confruntăm cu o situație de stres sau pericol, corpul nostru, condus de creier, se pregătește să facă față situației. Sistemul limbic, o parte importantă a creierului, ce gestionează răspunsurile noastre în fața pericolului/stresului, face ca în corpul nostru să aibă loc niște modificări ce au rolul esențial de a ne “salva”: ritmul cardiac crește, iar hormoni precum cortizolul și adrenalina sunt secretați pentru ca noi să fim mai puternici și mai eficienți în fața pericolului. Putem spune că în situații extreme noi trecem pe pilot automat, iar acest lucru înseamnă că o altă parte a creierului nostru se închide, cortexul prefrontal (această parte a creierului gestionează procesele psihice înalte: reglarea emoțională, controlul reflexelor, atenția, rezolvarea problemelor complexe). Dispunem de trei scenarii esențiale pentru situații de criză: fugi, luptă, îngheață (flight, fight și freeze), iar rolul acestora este să ne mențină în viață. Scopul suprem este supraviețuirea.
Desigur, nu toate situațiile cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi ne pun în pericol viața, dar uneori creierul exact așa procesează aceste situații și de multe ori închiderea cortexului prefrontal poate fi în detrimentul nostru.
Aici intră în scenă reziliența, fiind în strânsă legătură cu capacitatea noastră de a ne reactiva cortexul prefrontal și cu modul în care reușim să “îmblânzim” sistemul limbic. În momentul în care noi reușim să facem aceste lucruri, corpul nostru își revine la starea de echilibru emoțional, creierul revine în starea receptivă și așa putem să gestionăm într-un mod eficient situațiile de criză.
De asemeni, este important să știm că reziliența nu este o trăsătură înnăscută și mai ales, fixă. Dacă vei citi mai jos, paragrafele despre mentalitatea de creștere, vei afla de ce e esențial să avem o atitudine deschisă asupra abilităților noastre. Deci știm că ne putem dezvolta reziliența și de asemeni, îi putem ajuta pe copiii noștri să și-o dezvolte. Dar cum?
Reziliența poate fi dezvoltată în relație, este ceva ce poate fi învățat în cadrul interacțiunii, și pentru a-și putea dezvolta reziliența, copiii au nevoie de încrederea unei persoane semnificative din viața lor. Una din cele mai bune modalități de a modela reziliența în copii este a fi un bun model. Evident, nu suntem ființe perfecte, dar atunci când noi ca părinți (sau educatori, profesori, etc.) avem o atitudine deschisă, plină de compasiune și acceptare în fața situațiilor dificile, copiii vor învăța de la noi, vor prelua acest model de reacție. Bineînțeles că ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri și nu vrem ca ei să sufere, iar uneori tindem chiar să le rezolvăm problemele (la școală, grădiniță, locul de joacă, cu prietenii, etc.) dar pe termen lung, această atitudine nu este una benefică pentru ei. Ajutându-i și îndemnându-i să găsească ei înșiși soluții pentru problemele cu care se confruntă, susținem dezvoltarea acelei părți a creierului ce gestionează funcțiile înalte, cortexul prefrontal. Ca să fac o analogie, îi ajutăm pe ei să exerseze acest “mușchi al rezolvării problemelor”.
O atitudine pozitivă, de încredere, acceptare și compasiune îi va ajuta pe copii să își dezvolte reziliența, atât de necesară de-a lungul vieții.
2. Mentalitatea de creștere (growth mindset)
Puterea credințelor noastre de bază este imensă. Ceea ce credem noi în adâncul nostru despre noi înșine are efecte impresionante asupra numeroase aspecte din viața noastră. Simple cuvinte rostite de cei din jurul nostru despre noi, cu precădere în copilărie, ne urmăresc toată viața și pot influența puternic capacitățile noastre de-a lungul timpului. Așa cum spune și un citat care mie îmi place foarte mult, „Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” (Peggy O’Mara), copiii interiorizează mesajele pe care noi le transmitem despre ei înșiși și își construiesc realitatea având aceste mesaje ca pietre de fundație pentru existența lor.
Carol Dweck, cercetătoare și profesoară în cadrul Universității Stanford, studiază de aproximativ un deceniu motivația, personalitatea, succesul și dezvoltarea. În lumina studiilor realizate, a dezvoltat conceptul mentalității și a detaliat două tipuri principale de mentalitate: fixată și de creștere, mentalitatea (mindset în engleză) având având un impact impresionant asupra motivației și rezultatelor copiilor, indiferent că discutăm de activități școlare sau din viața de zi cu zi.
Pe scurt, mentalitatea de creștere (growth mindset) este acea mentalitate în care noi avem încredere că ne putem dezvolta și prețuim eforturile pe care le depunem pentru a ne îmbunătăți performanțele. Pe de altă parte, o mentalitate fixă (fixed mindset) este reprezentată de ideea centrală că talentul, inteligența și performanțele noastre sunt fixe și nu pot fi dezvoltate.
Dar de ce ne interesează toată povestea asta cu mentalitatea? Pentru că, din nou, studiile ne arată că persoanele care au o mentalitate orientată spre creștere dau dovadă de mai multă perseverență în situațiile provocatoare, iar acest lucru se datorează în mare parte faptului că ei cred că se pot dezvolta și își pot îmbunătăți performanțele și abilitățile prin efort și exercițiu. În opoziție, persoanele cu o mentalitate fixă tind să se oprească, să nu mai încerce mai departe, să se demoralizeze în fața eșecului, pentru că ei cred că nu se pot dezvolta, iar abilitățile și performanțele lor sunt niște parametri ficși. Având aceste informații, este evident de ce credințele noastre despre noi și despre dezvoltare ne influențează atât de mult acțiunile, performanțele și încrederea în puterile noastre.
Ok, și cum ne ajutăm copiii să aibă mentalitate “d-asta bună”? În primul rând modelându-ne pe noi către o mentalitate de creștere, iar apoi, după cum știți, copiii vor prelua “ca prin wireless” aceste atitudini de la noi. Dacă părinții reușesc să privească greșelile și eșecurile ca oportunități de învățare, atunci și copiii vor prelua această modalitate de poziționare și cel mai important, o vor păstra toată viața cu ei. În mod concret, pentru a le modela copiilor mentalitatea de creștere, unul din cele mai eficiente principii este să le apreciem efortul și nu rezultatul final. De asemeni, puteți gândi cu voce tare, având un monolog bazat pe mentalitatea de creștere: “Ok, am făcut greșeala asta, cum pot face să repar situația și cum pot face pe viitor să nu mai ajung aici?”. Discută cu copilul despre emoțiile pe care le simte când face o greșeală, despre ce simte el că îi transmiți în astfel de situații și despre neuroplasticitate (evident, adaptat vârstei).
Vă recomand cu drag să citiți cartea scrisă de Carol Dweck, Mindset și dacă aveți timp, să urmăriți acest interviu. De asemeni, dacă sunteți curioși să aflați ce tip de mentalitate aveți, puteți face un test aici.
3. Stima de sine
Încrederea în sine și imaginea de sine sunt cele două componente esențiale ale stimei de sine și și reprezintă o coordonată importană a dezvoltării emoționale a copiilor. O viziune pozitivă asupra propriilor capacități, competențe și încrederea în propriile forțe nu pot fi decât benefice pe termen lung. Într-adevăr, dezvoltarea stimei de sine a copiilor este o chestiune cu două fațete, deoarece este foarte fină linia între un nivel sănătos al stimei de sine și unul nesănătos.
Persoanele cu o stimă de sine prea ridicată, nerealistă pot ajunge foarte ușor să afișeze comportamente egocentrice sau arogante. De cele mai multe ori, problema nu este o stimă de sine prea ridicată, ci una prea…scăzută. Prea multe persoane nu au încredere în forțele și abilitățile lor, astfel încât au performanțe mai scăzute și nu sunt într-atât de perseverenți încât să-și atingă țelurile și să progreseze.
Și-atunci, cum putem să ne ajutăm copiii să-și dezvolte stima de sine într-un mod sănătos? Având grijă, la cele patru componente principale ale stimei de sine: cunoașterea de sine, sentimentul de siguranță, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență.
Copiii au nevoie de un mediu sigur în care să se cunoască, de acceptare și iubire necondiționată, atenție și recunoașterea reușitelor personale, susținere, respect și autonomie. Deși este foarte tentant să facem noi nenumărate lucruri în locul lor, le va fi mult mai benefic pe termen lung să le facă ei înșiși. Evitați comparațiile cu prietenii și colegii lor și sprijiniți-i în a-și accepta rezultatele, chiar dacă nu sunt excelente. Nu uitați să le apreciați eforturile și încercările.
4. Compasiunea
Există momente în viața fiecăruia când ne simtim atât de “low” încât imaginea noastră despre sine nu arată deloc bine, iar încrederea în forțele noastre are niveluri scăzute. În acele momente, dacă vom arunca o privire în cufărul cu comori din interiorul nostru, vom găsi compasiunea. Atât compasiunea îndreptată către ceilalți, cât și compasiunea de sine sunt două comori extrem de folositoare pentru copii.
Compasiunea și empatia sunt două emoții care de cele mai multe ori merg mână în mână. Paul Gilbert (psiholog dedicat studiului și aplicării compasiunii umane) definește compasiunea în acest mod: “Compasiunea reprezintă baza bunătății umane, cu o profundă conștientizare a suferinței personale și a celorlalte ființe vii și cu o dorință și un efort susținut pentru alienarea acesteia„. Diferența dintre empatie (recunoașterea emoțiilor celorlalți) este că în cazul compasiunii, pe lângă a recunoaște emoția celuilalt, se adaugă și grija față de suferința lui.
Există trei direcții principale pe care le putem aborda în dezvoltarea compasiunii copiilor noștri, și anume: exprimarea verbală a compasiunii, crearea unui atașament sigur și puterea exemplului. Atunci când noi, părinții, exprimăm verbal compasiunea, copiii vor avea tendința să fie atenți la aceste aspecte și să le internalizeze. De asemeni, părinții care îi tratează pe copii cu respect și le validează emoțiile, contribuie considerabil la dezvoltarea deschiderii copiilor către cei din jurul lor. Nu în ultimul rând, acei părinți care se implică în activități de voluntariat, îi ajută pe semenii lor, îi consolează pe cei în nevoie, oferă copiilor lecția valoroasă a compasiunii.
5. Curiozitatea
Orice “de ce?” este o mică scânteie ce poate aprinde un proces de învățare. Cunoașterea este, în esență, rezultatul curiozitații, iar abilitatea de a pune întrebări despre lumea în care trăim este una esențială în procesul dezvoltării personale. Curiozitatea îi ajută enorm pe copii să fie creativi, să își depășească limitele, să rezolve probleme. Susținerea și încurajarea curiozității copiilor îi ajută, de asemeni, pe termen lung, prin construirea unei atitudini deschise față de necunoscut și față de învățare, în general. Studii recente ne arată că atunci când oamenii sunt curioși și foarte concentrați, cantitatea de dopamină produsă în corp crește. Dopamina este o substanță ce induce o stare de fericire și mulțumire.
Un copil căruia i-a fost încurajată curiozitatea va avea, pe termen lung, o atitudine deschisă față de învățare și va privi cu alți ochi progresul personal, dezvoltarea. Încurajați-i să pună întrebări, orice fel de întrebări! Deși uneori sunt agasanți cu șiruri interminabile de „de ce?”, aceste întrebări și răspunsurile primite (sau descoperite împreună cu ei) reprezintă fundația pentru viitorul în care ei se vor confrunta cu o multitudine de situații necunoscute.
De asemeni, pornind de la curiozitatea copiilor, îi putem ajuta să își dezvolte gândirea critică, cu ajutorul întrebării “tu ce crezi despre asta?”. Este important să le oferim și autonomie, în așa fel să-și descopere interesele, pasiunile, să se poată bucura de satisfacția unei proprii descoperiri. Copiii trec prin diverse “faze” în care fac o fixație pentru un anume subiect, și, deși pentru noi poate părea plictisitor să citim a suta oară cartea cu dinozauri, copiii își satisfac setea de curiozitate și fixează informațiile nou aflate. În același timp, le putem dezvolta și creativitatea, lansând provocări ieșite din comun: “dar oare cum ar fi să pictăm cu tălpile? Să colorăm boabe de orez și să realizăm picturi cu ele? Crezi că poți să construiești un turn din bucățele de hârtie?etc.”.
6. Responsabilitatea
Unul din cele mai complexe studii realizate în cadrul Universității Harvard, studiu ce se întinde pe o durată de 75 de ani și al cărui scop a fost identificarea și cercetarea variabilelor psihosociale și biologice din copilărie care influențează stilul de viață și succesul, a arătat că acei copii care aveau responsabilități în cadrul familiei au devenit persoane de succes. Acele persoane care au avut responsabilități în copilărie au crescut adulți independenți, cu abilități puternice de lucru în echipă și mai pregătiți pentru a realiza sarcini dificile sau neplăcute. Unul din cele mai benefice efecte ale responsabilizării copiilor este că le insuflă o atitudine pozitivă față de muncă. De asemeni, acest studiu a arătat că unul din factorii esențiali pentru o viață fericită și împlinită este calitatea relațiilor pe care oamenii le stabilesc. Mai departe, completez eu, calitatea relațiilor stabilite de-a lungul vieții, este influențată de calitatea relațiilor pe care părinții le stabilesc cu copiii, deoarece în copilărie se scriu șabloanele pe care acești copii le vor folosi pentru tot restul vieții în interacțiunile cu ceilalți. În copilărie învățăm ce înseamnă iubirea, asertivitatea, dreptul la împlinirea nevoilor personale, stabilirea limitelor și multe alte concepte ce ne sunt de folos pe tot parcusul vieții.
Așadar, nu vă sfiiți să îi implicați pe copiii voștri în treburile de pe lângă casă, încurajați-i să-și pregătească micul dejun, să strângă masa după ce mănâncă, să aibă grijă de animalele de casă, de plantele pe care le aveți. În copilăria mică, spiritul de imitație este pregnant, așa că dacă vă vor vedea pe voi spălând vasele, vor vrea și ei. De cele mai multe ori vor face dezastru, se vor uda din cap până în picioare, dar mai mult decât atât vor contribui la responsabilitățile de zi cu zi ale familiei, își vor împlini nevoia de competență și contribuție la viața celorlalți, iar în timp, cu siguranță vor învăța să nu mai ude toată bucătăria când vor spăla vasele. De asemeni, va deveni un obicei ca ei să ajute cu ceva în casă, va fi un firesc, nu ceva ieșit din comun. Tentația este, desigur, să facem noi și să-i lăsăm pe ei să se bucure de copilărie, dar mai benefic decât atât este să le oferim oportunitatea să-și dezvolte autonomia și responsabilitatea.
7. Recunoștința
Recunoștința este acel sentiment care ne permite recunoașterea datoriei față de un binefăcător, spune DEX-ul. Dincolo de sensul cuvântului, recunoștința are un impact major asupra existenței umane, deoarece ne ajută să apreciem mai mult lucrurile și persoanele pe care le avem în viața noastră. Este foarte ușor să vedem partea goală a paharului, să ne concentrăm pe ceea ce nu avem și trebuie să avem, dar în momentul în care ne mutăm atenția pe ceea ce avem deja, ceva miraculos se întâmplă în creierul nostru. Un studiu realizat în 2015 a arătat că practicarea recunoștinței activează anumite părți ale creierului, cum ar fi circuitele sociale de dopamină (iar acest lucru duce la interacțiuni sociale mult mai bogate și plăcute), precum și cortexul cingular anterior (iar acest lucru duce la creșterea producției de serotonină). Doar trecând în revistă evenimentele și persoanele din viața noastră pentru care am putea fi recunoscători, ne schimbăm starea și devenim mai relaxați și mai puțin agresivi.
Atunci când arătăm recunoștință, în creierul nostru se activează de asemeni ariile responsabile pentru recompense, moralitate, corectitudine, imagine de sine. Încet, încet, de fiecare dată când suntem recunoscători bătătorim un traseu neuronal, acțiune benefică pe termen lung. Recunoștința ne ajută să fim mai optimiști și să vedem și partea plină a paharului (dar acest lucru nu înseamnă o viziune nerealistă, ci se conectează cu credința că lucrurile, deși provocatoare și dificile, se vor așeza cândva).
Când vrei să dezvolți recunoștința copiilor, cel mai eficient mod prin care poți face asta este exemplul personal. Dacă ei te vor vedea pe tine exprimându-ți deseori recunoștința, aprecierea, în mod sincer, pentru diverse lucruri și persoane din viața ta, îți vor urma exemplul. Poți ține tu însuți un jurnal al recunoștinței, în care să notezi zilnic, dimineața sau seara câteva (trei, cinci, etc.) lucruri pentru care tu ești recunoscător, iar când copilul va putea scrie, îl poți încuraja să își țină și el propriul jurnal. Învață-l să fie specific, să detalieze atunci când își exprimă recunoștința (sesizăm cu ușurință diferența între “mulțumesc” simplu și “mulțumesc pentru că ai fost alături de mine când mi-a fost greu, înseamnă mult pentru mine).
Puteți să abordați recunoștința și într-un mod jucăuș, urmărind traseul acelui obiect de la producție până la noi în casă. Noi am făcut acest exercițiu cu mâncarea: la acești cartofi pe care îi avem în față au contribuit cei care i-au plantat, cei care i-au îngrijit, cei care i-au cules, i-au pus în saci, șoferii care i-au dus la depozit, oamenii care i-au așezat în raft la magazin, vânzatorul care i-a scanat, mami/tati care i-au pregătit, etc. Așa își pot forma copiii o viziune mai largă asupra lucrurilor cu care interacționează în viața de zi cu zi și înțeleg că avem destule persoane cărora să le fim recunoscători, în fiecare zi.
Am scris acest articol pentru Școala Explore100, îl puteți vizualiza și aici.
Ați fost la bal? Cum a fost la Balul Britanic 2018
Dacă nici voi nu ați ajuns la ediția de anul acesta a Balului Britanic, la fel ca mine, m-am gândit să vă arăt cum a fost, poate vă conving să mergem împreună anul următor!
Peste 800 de persoane au participat la ediția a VII-a a Balului Britanic, ce s-a desfășurat în grădina Hotel Caro București pe 8 iunie. Așa cum ne-au obișnuit cei de la International House of Bucharest și de la English Kids Academy, și această ediție a balului a fost un eveniment de succes ce s-a bucurat de prezența unui auditoriu numeros și select.
Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, organizat de International House Bucharest și English Kids Academy, Balul Britanic a beneficiat de sprijinul Ambasadei Marii Britanii la București și s-a bucurat de atenția Casei Regale a Marii Britanii. Și în acest an, Excelența Sa Domnul Ambasador Paul Brummell, Ambasadorul britanic în România, s-a bucurat alături de invitații și participanții Balului.
Excelența sa dl. Paul Brumell, Ambasadorul britanic în România, la Balul Britanic
„Am avut parte de încă un eveniment de succes și ne-o confirmă în primul rând numărul mare de participanți și la această ediție. Ne bucurăm că am putut face încă o bucurie elevilor noștri în acest final de an școlar și suntem încrezători că vom merge mai departe tot împreună, sprijinind educația tinerilor din România” a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy.
Balul Britanic este un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză sunt premiați și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre acestea, se numără prestațiile unor artiști celebri pe scena Balului Britanic 2018: CRBL, Cvartetul Anima, Drum Circle si Orlando Petriceanu, Maia Mălăncuș, artistii Operei Comice pentru copii.
Iată și partenerii implicați, fără de care evenimentul nu ar fi fost posibil: Albalact, Aqua Carpatica, Betty Ice, Caravana Photobooth, Cartemma, Carturesti, Coca Cola, Editura All, Editura Niculescu, ETi, Franke, Fundatia Sensiblu, Fundatia Vodafone, Game Dev Academy, Happy Cinema, Humanitas, Ideal Board Games, Ifantis, Kinderpedia, La Molisana, Lego Romania, Lucian Caffe, Magnolia, Med Experts, Mega Image, Metropolitan Life, Mobila Moll, Moviplast, Opera Comică pentru Copii, Oraselul Cunoașterii, Rin Grand Hotel, RPG, Santal, Selgros, Scoala Intuitext, Siviero Maria, Tupperware, Twinings, Vavian Pharma, Vertical Spirit.
Dacă doriți să aflați mai multe despre cum s-au desfășurat edițiile precedente, vă invit să urmăriți filmele de prezentare pentru edițiile din anii anteriori:
Balul Britanic 2017
Balul Britanic 2016
Balul Britanic iunie 2015
English Kids Academy este divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.
Nu pot să iert!
De nenumărate ori m-am regăsit în ipostaza în care citeam în vreo carte sau vreun articol “trebuie să ierți ca să te vindeci/să fii fericit/să fii bine”. Și cam tot de atâtea ori mi-a venit să arunc cartea sau am inchis tab-ul cu năduf, frustrată de presiunea de a ierta. Atunci când iertarea vine ca ceva obligatoriu, impus, nici nu-ți mai vine să o faci. Nu mai zic de situațiile în care copil fiind, eram trimisă la alt copil cu care avusesem un conflict, “hai Alexandra, cere-ți iertare că așa e frumos”. Eh, și ce credeți că făceam? Îngăimam acolo un “iartă-mă”, “scuză-mă”, “îmi pare rău”, ca să trecem mai repede peste momentul jenant și să putem să ne jucăm iar. Ok, înțeleg, în articole și cărți nu te obligă nimeni să ierți pe cei care ți-au greșit, dar tot e într-un anume fel să știi că ultima pe checklist-ul pentru fericirea supremă este iertarea, iar tu…nu poți face asta. Nu simți să ierți, pur și simplu.
Ce este și ce nu este iertarea?
Cred că există un spectru larg de viziuni asupra iertării, iar asta este un lucru bun, deoarece iertarea e un demers atât de subiectiv! Și totuși unele viziuni, definiții, nu sunt chiar atât de benefice sau în unele cazuri iertarea nu este bine înțeleasă. Multe persoane consideră că a ierta înseamnă a scuza, a justifica, a șterge cu buretele ce s-a întâmplat. Știm foarte bine că nu avem cum să schimbăm trecutul și ar fi injust să ne prefacem că anumite evenimente nu s-au întâmplat. Și mai știm că din păcate, nu prea putem să ascundem durerea pe care am simțit-o cândva demult sau pe care o mai simțim chiar și în prezent. Ce-i drept, psihicul nostru a dezvoltat niște tehnici foarte fine prin care ne poate păcăli, așa cum păcălesc uneori adulții copiii mici, spunându-i: “gataaa, nu-i nimic, n-ai pățit nimic, maaare băiatu’, ia uite, unde e pisica?”. Fix așa ne putem petrece ani buni din viață, dacă nu chiar viața întreagă, fixându-ne atenția pe cu totul altceva decât ceea ce “trebuie”.
Așadar, nu schimbăm trecutul, nu justificăm faptele. Și deci ce înseamnă iertarea? A ierta înseamnă a te elibera pe tine însuți/însăți de povara resentimentelor, a răzbunării, a furiei și a durerii. Cred cu tărie că înainte de a ajunge la iertare este nevoie să oprim în stația “conștientizare și acceptare”, iar pentru asta e nevoie să ne facem curaj și să deschidem ochii larg pentru a privi realitatea. Vorbeam mai sus de mecanismele de protecție care își fac treaba excelent (de obicei până intrăm pe mâna unui terapeut bun), acestea nu fac decât să ne tot îndepărteze privirea de la realitate. Consider că nu poți ajunge la iertare până nu privești realitatea fix așa cum este (a fost) ea, până nu spui lucrurilor pe nume exact așa cum le cheamă: am fost trădat/ă, abuzat/ă, înșelat/ă, rănit/ă, etc…
Cu alte cuvinte, iertarea este, paradoxal, o revenire către sine, către nevoile noastre. Acceptând greșelile, faptele celor din jur, le confirmăm umanitatea și în același timp ne confirmăm propria vulnerabilitate. Iertarea nu poate, sub nicio formă, să schimbe trecutul, dar, în schimb, poate modela viitorul. Prin iertare poți transforma peisajul viitorului din unul constrâns de resentimente și durere în unul ce cuprinde perspectiva libertății și a spațiului. Atunci când nu ierți (nu poți să ierți) duci în interiorul tău un bolovan, un ghem, un bagaj, iar acesta îți ocupă o parte din spațiul emoțional, spațiu ce te poate ajuta să navighezi prin viața de zi cu zi, spațiu ce îți permite de asemeni să iei în tine episoadele fericite, să păstrezi oamenii buni din viața ta, să trăiești emoțiile pozitive ce apar pe parcurs.
Ce se întâmplă dacă nu iert?
Din punctul meu de vedere răspunsul la întrebarea asta mi se pare simplu. Dacă iertarea înseamnă să accepți greșeala/fapta celuilalt, să îți recunoști și trăiești durerea și tristețea, apoi să te eliberezi de resentimente și furie, a nu ierta înseamnă că în tine va rămâne un bagaj emoțional, pentru o perioadă de timp (mai lungă, mai scurtă, depinde de tine lungimea acestei perioade, în principiu de cum lucrezi cu emoțiile tale).
Ce fac înăuntrul nostru emoțiile reprimate/nevăzute/neexprimate/ascunse? Tot felul de nebunii: încearcă să iasă la suprafață prin ceea ce se numește somatizare, transmițându-ne clar mesajul că ele sunt acolo, ne influențează reacțiile în diverse situații, ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de ceea ce avem în viața noastră, dau buzna în existența noastră când nu ne așteptăm și multe altele. Având mintea ocupată de gânduri de răzbunare, ne concentrăm atenția pe potențiala durere pe care ar simți-o cei pe care nu-i putem ierta, iar aici e marea problemă. Se spune că suntem ceea ce gândim, iar dacă noi gândim răzbunare și durere pentru alții, cum am putea fi noi bine?
Pe scurt, se întâmplă multe lucruri nasoale dacă nu ierți. Dar mi-aș dori ca toți cei care încearcă să ierte și nu pot, să nu considere acest lucru sfărșitul lumii. Nu poți ierta (încă – vă aduceți aminte de mentalitatea de creștere?) dar poate în viitor vei ajunge să poți face asta. Acestea sunt posibilitățile tale de acum, asta ai putut face până în momentul acesta, cu siguranță lucrurile vor evolua cumva.
De ce nu pot ierta?
Cred că înainte să ajungem să vorbim despre iertare efectiv, este nevoie să dedicăm o parte din acest articol obstacolelor care împiedică iertarea. Ce nu ne lasă să iertăm? De ce nu putem ierta, oricât am încerca din răsputeri? În primul rând, nu putem ierta pentru că încă credem că trecutul se poate schimba. Cumva, ca prin minune, cu ajutorul unei vrăji, am vrea ca ceea ce ne-au făcut alții să dispară și dacă se poate, să dispară și ei…
Teama de a nu fi rănit din nou este un alt obstacol important ce ne împiedică să oferim iertarea. Iar aici cred că mai există un punct problematic ce îi încurcă pe cei care nu pot ierta: “dacă iert, asta înseamnă că va trebui să accept iar același și același comportament”. Am auzit acest mesaj în ședințele de consiliere, cu precădere de la copii (adulți acum) de părinți toxici. Dacă poți ierta un părinte pentru ceea ce s-a întâmplat în copilăria ta, demult, asta nu înseamnă sub nicio formă că în prezent trebuie să accepți comportamente nepotrivite din partea lui. Acum ești adult, nu mai ești copilul de demult, poți spune “nu” și “stop”, poți stabili limite!
Dintr-o altă perspectivă, putem spune că a nu ierta pe cineva este chiar o pedeapsă pe care i-o aplicăm acestuia. Fața cealaltă a monedei, pe care nu o vedem, de cele mai multe ori, este că păstrăm în noi resentimentele și alimentăm permanent ciclul emoțiilor distructive.
Un alt motiv pentru care nu putem ierta este propriul ego. A ierta pe celălalt înseamnă, așa cum am zis mai sus, a-i recunoaște umanitatea și vulnerabilitatea. Dacă poți recunoaște aceste coordonate în tine, atunci ar trebui să fie ușor să faci acest lucru și cu semenii tăi. Când privești dintr-un punct de compasiune, atunci e mult mai ușor. Ego-ul nu ne permite să ne recunoaștem vulnerabilitățile și slăbiciunile, așa că nu ne va lăsa să explorăm această zonă a noastră. Neexplorându-ne aceste coordonate, umanitatea și vulnerabilitatea, nu putem să le vedem și în ceilalți, și nu putem să iertăm.
Un alt impediment pentru iertare ar putea fi și așteptările noastre ridicate. Ne așteptăm ca cealaltă persoană să se schimbe, să se transforme, să evolueze, dar nu se întâmplă așa, și ne simțim dezamăgiți. Poate dacă am lăsa deoparte așteptările și am lua oamenii și evenimentele din viața noastră fix așa cum sunt, ar fi mai ușor pentru că ne-am priva pe noi înșine de tristețea și durerea pe care le simțim atunci când așteptările nu sunt împlinite…
Ghemul de emoții. Durerea netrăită, neexprimată, nespusă, neîmpărtășită. Se poate să fim în situația în care să vrem să iertăm pe cineva pentru un anume fapt, emoțiile pe care le simțim despre acest fapt sunt puternice, dar ne simțim rușinați să vorbim despre ce ni s-a întâmplat, ne simțim vulnerabili, așa că nu împărtășim nimănui. Mergând în continuare cu bagajul emoțional după noi, nu vom avea loc pe “masa de lucru” a psihicului pentru a elabora iertarea.
Cum să fac să pot ierta?
În primul rând aș vrea să clarificăm faptul că iertarea vine din cortex (un nivel superior al creierului, partea rațională – am scris aici pe larg despre părțile creierului) . Asta înseamnă, pe larg, că este un demers “superior”, rațional, ce se poate realiza cu ajutorul voinței. Deși am putea spune că înclinația noastră firească este să căutăm răzbunarea, iertarea este o alegere. Întreaga istorie a omenirii poate fi scrisă în termeni “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, este un ciclu etern de acțiuni și reacțiuni. A opri acest lanț este o chestiune de alegere și voință. Și o să întrebați: “bine, bine, mi-am propus să iert, de ce nu îmi iese treaba asta?”. Pentru ca noi să putem realiza ceva ce ne propunem cu partea rațională a creierului, trebuie în primul rând să analizăm bagajul emoțional ce stă în spatele “problemei” și să înțelegem motivele și contextul persoanei care ne-a greșit.
Așa cum am mai zis și mai sus, este nevoie să te eliberezi de bagajul emoțional pe care l-ai asociat cu evenimentul și persoana pe care nu o poți ierta. De asemeni este nevoie să descarci, să exprimi emoțiile reprimate, să dezamorsezi bomba cu ceas ce ticăie în interiorul tău. Cum poți face aceste lucruri? Vorbind cu cineva, destăinuind și exprimând ceea ce nu ai avut șansa să exprimi.
Poți să vorbești chiar cu persoana care ți-a greșit și să îi explici cum te-ai simțit, apoi să îți exprimi o cerere legată de ce vrei să se întâmple sau să nu se mai întâmple de acum încolo. Puteți de asemeni găsi o modalitate de reparare a situației. Zic să găsiți, pentru că este nevoie să contribui și tu, comunicându-i celuilalt ce te-ar face să te simți mai bine.
Vorbește cu un consilier, cu un terapeut, cu un prieten care să te asculte fără să te judece, fără să îți dea sfaturi, fără să acapareze discuția cu ce i s-a întâmplat lui similar. Am scris aici despre parteneriatele de ascultare, și chiar îți sugerez să găsești pe cineva care să te asculte, cineva căruia să îi împărtășești povara ta, care să te ajute să exprimi emoțiile reprimate și să îți creeze un spațiu sigur în care tu să te eliberezi de bagajul emoțional. Rănile noastre există pentru a ne aduce aminte către ce locuri din noi să îndreptăm atenția…
Așa cum spune și Irvin Yalom, “Trebuie să renunți la speranța pentru un trecut mai bun”. Este atât de seducător să rămânem permanent în rolul de victimă, să trăim în trecut și să fantasmăm continuu scenarii de răzbunare sau să rulăm iar și iar filmul greșelii făcute de celălalt. Și pe bună dreptate, pentru o lungă perioadă de timp avem nevoie să fim în poziția, în rolul acesta. Este ca și cum ai intra într-o buclă a lui Moebius, ca și cum te-ai învârti în cerc ani și ani la rând. Ca să poți merge mai departe este nevoie să faci, în mod voluntar, un pas în lături, să privești obiectiv la buclă, să analizezi, să integrezi și apoi să mergi mai departe. Doare să ieși din buclă, dar merită!
Iertarea este un proces complex, ce necesită timp și răbdare. Așadar, dă-ți timp pentru a lăsa lucrurile să se așeze în interiorul tău iar mai apoi, ia-le pe bucăți și vezi ce înseamnă fiecare pentru tine și așează-le cu grijă în spațiul tău interior.
Nu o să vă placă asta, dar pentru a putea ierta este nevoie de asemeni să lucrezi cu tine însuți/însăți, să îți descoperi iubirea de sine, compasiunea de sine, să îți recunoști temerile, vulnerabilitățile și durerile, și apoi vei avea capacitatea de a face asta cu persoana care ți-a greșit. Poate că acest pas este cel mai provocator și mai greu dintre toți…pentru că e dificil să te uiți în tine și să vezi răni dureroase, să le oblojești și apoi să treci mai departe, să fii capabil să-i înțelegi pe cei ce ți-au greșit în complexitatea lor, cu rănile, durerile și traumele lor. De asemeni, atunci când realizezi că iertarea nu are prea mult de-a face cu celălalt, ci cu echilibrul tău interior, cu starea ta de bine, și că are foarte multă legătură cu respectul de sine, îți este mult mai ușor să ierți.
Este nevoie să lucrezi și cu furia ta. Cum poți face asta? Fără glumă, mergi într-o pădure și urlă. Dacă nu ai posibilitatea să mergi în pădure/natură, urlă într-o pernă (sunetul este mai atenuat). Lovește o pernă, un sac de box, aleargă fix cu scopul acesta, de a-ți descărca furia. Dă-ți voie să simți cu totul această emoție (fără a te pune în pericol pe tine sau pe cei din jur). Răspunde-ți la următoarele întrebări: cum se simte furia în corpul meu? Unde simt? Ce senzații pot identifica? Cum este exact să te simți abandonat, trădat, plin de furie? Poți foarte bine să faci aceste lucruri într-un parteneriat de ascultare sau într-o ședință dedicată cu un specialist.
Foarte interesant mi se pare că de multe ori, cei care au fost vătămați în vreun fel de cineva consideră că au partea lor de vină. Aici este nevoie să conștientizezi și să analizezi eventualele sentimente de vinovăție ce apar în legătură cu persoana care te-a rănit. Acest sentiment de vinovăție se poate foarte bine să nu fie justificat, și să aibă legătură cu convingerile tale cele mai adânci. Poate că ai primit din familie, din societate, etc. din jurul tău atât de des întâlnitul mesaj cum că victima e de vină. “păi, ea l-a atras, ea l-a provocat, și-a meritat-o”.
Atenție la iertarea falsă!
Poate arăta fix la fel ca iertarea autentică, doar că la o analiză mai profundă aflăm niște aspecte cel puțin interesante.
Iertarea falsă poate veni dintr-un sentiment de superioritate, și anume de a vrea să dovedești că ești mai evoluat spiritual decât cel/cea care ți-a greșit. Recunoscând universalitatea umanității și având o stimă de sine echilibrată, este puțin probabil să vrei să pari superior în fața persoanei care ți-a greșit. La polul opus stă un sentiment de inferioritate, o atitudine de martir, care “iartă” toate atacurile nejustificate ale celor din jur. Nici aici nu putem spune că este vorba de iertare autentică, deoarece persoana “vătămată” se consideră inferioară și își reprimă emoțiile de tristețe, furie sau revoltă față de persoana care i-a greșit. În situația în care faci din iertare un troc, pe termen lung, acest lucru nu poate fi decât distructiv. A oferi iertarea ta în schimbul unui favor sau a unui privilegiu se va dovedi peste ani a fi ceva care nu aduce prea multe beneficii, fiind construit pe o constrângere neetică.
Vă puteți imagina călătoria iertării ca pe un labirint, ca pe o mandala care se desfășoară în jurul unui punct central, iertarea. În această călătorie veți trece prin faze mai bune și prin faze mai puțin bune și e normal. Nu suntem ființe liniare. Dați-vă timp, spațiu, înarmați-vă cu răbdare, trăiți prezent și conștient și într-un final va veni și momentul echilibrului. Învățați să dați drumul, să vă eliberați de ceea ce nu vă este benefic…
În încheiere aș vrea să le transmit tuturor celor care nu pot ierta că e ok și așa. Iertarea nu trebuie să vină dintr-o obligativitate, ci să fie o alegere personală și asumată. Și dacă nu poți ierta, poate nu a venit încă momentul potrivit. De asemeni, nu e ușor să pornești în călătoria iertării, iar orice decizie ai lua, să ierți sau să nu ierți, măcar să știi ce implică fiecare din variante.
Vă invit să împărtășiți în comentarii cum vedeți voi imposibilitatea de a ierta și ce ați experimentat referitor la iertare, precum și gândurile voastre legate de acest articol. Dacă credeți că acest articol poate ajuta pe cineva cunoscut, îl puteți distribui!
Balul Britanic la început de iunie (ediția a VII-a)
International House Bucharest și English Kids Academy organizează pentru al șaptelea an la rând evenimentul educational Balul Britanic. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic va avea loc pe 8 iunie 2018, în grădina Hotel Caro din București.
Balul Britanic este un eveniment de înaltă ținută pentru Bucuresti. În fiecare an, evenimentul beneficiază de spriijinul Ambasadei Marii Britanii la București și de atenția Casei Regale a Marii Britanii.
„Balul Britanic a devenit deja o tradiție pentru noi. An de an, marcăm sfârșitul anului de studiu și sărbătorim rezultatele extraordinare obținute de elevii nostri. Balul Britanic reprezintă însă mai multe decât atât. Este o recunoaștere a eforturilor depuse de către copii, dar și un pas înainte spre o mai bună educație a acestora. Vom investi continuu în viitorul lor.”, a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy.
Balul se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză vor trece în revistă rezultatele obținute de-a lungul anului. Balul Britanic premiază elevii English Kids Academy din clasele II – XII şi elevii participanți la concursul de engleză Fonix. De asemenea, în aceeași zi vor fi strânse fonduri care vor fi donate unor importante cauze caritabile.
Aflat deja la a șaptea ediție, Balul Britanic susține și promovează învățământul de calitate și valorile în societatea românească. Evenimentul, la care sunt așteptați aproximativ 600 de invitați, prezintă un program cultural complex, incluzând reprezentațiile artistice ale copiilor prezenți la eveniment, dar și pe cele ale unor artiști cunoscuți.
Cum a fost la Balul Britanic în 2017?
Despre International House Bucharest
International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleza din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani. International House este prezentă pe piața din România de 14 ani.
Obiectivele International House Bucharest sunt de a crește motivatia copiilor de a studia limba engleza, întrucat cunoașterea limbii engleze reprezintă o conditie pentru a putea accesa studii în străinătate sau locuri de muncă de succes. International House Bucharest facilitează studiul limbii engleze de către copii, acordând acces la educatia britanică prin oferirea de premii sau burse în Marea Britanie.
Despre English Kids Academy
English Kids Academy este divizia International House specializata în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.