Jocul care a deschis o poartă
Jocurile video ne pot distra, frustra sau relaxa. Dar uneori, fără să ne dăm seama, ele devin declanșatori de curiozitate intelectuală. Așa mi s-a întâmplat mie cu Assassin’s Creed — un joc de acțiune stealth, celebru pentru săriturile spectaculoase, confruntările cu Templierii și simbolismul său profund.
În spatele mantrelor precum “Nimic nu este adevărat, totul este permis”, jocul ascunde o lume istorică reală, cu o profunzime teologică și filozofică care m-a dus departe de joystick, spre texte secrete, credințe străvechi și revelații feministe.
Cine au fost adevărații Asasini?
Inspirat din realitate, ordinul ficțional al Asasinilor din Assassin’s Creed este mai mult decât o fantezie de gaming: este o reinterpretare, destul de fidelă în esență, a unei organizații istorice fascinante. Este vorba despre Nizarii, o ramură radicală și esoterică a Islamului ismailit, care a activat în Persia și Siria între secolele XI–XIII.
Acești „asasini” au apărut într-o perioadă de intensă fragmentare politică și religioasă. Islamul era împărțit între sunniți și șiiți, iar califatele rivalizau pentru controlul lumii islamice. În acest context, Ismailismul — deja o mișcare shiită minoritară, dar sofisticată intelectual — a dat naștere unei grupări militante conduse de Ḥasan-i Ṣabbāḥ, un strateg vizionar care a înțeles că într-o lume a imperiilor, forța brută nu era suficientă. Era nevoie de inteligență, de rețele invizibile și de un nou tip de rezistență: rezistența prin cunoaștere și precizie.
Centrul spiritual și operațional al acestei mișcări a fost fortăreața Alamut, un loc izolat, aproape inaccesibil, cocoțat în munții Elborz din nordul Iranului. Alamut nu era doar un bastion militar. Era și o bibliotecă, o școală filozofică, un centru de inițiere. Aici se formau agenții secreți ai ordinului — numiți fidai — care urmau o disciplină strictă, combinând ascetismul, antrenamentul tactic și studiul simbolic al textelor religioase. Se spune că fidelitatea lor față de Ḥasan-i Ṣabbāḥ și față de imam era absolută.
Denumirea de “asasin” provine dintr-o neînțelegere voită, alimentată de adversarii nizaritilor. Cuvântul hashashin — presupus derivat din “hashish” — a fost popularizat de cruciați și de surse sunnite pentru a portretiza acești agenți ca fanatici drogați care comit crime ritualice în transă. Realitatea istorică ne arată altceva: nu există dovezi concludente că drogurile făceau parte din ritualurile lor, iar operațiunile desfășurate erau de o precizie și planificare remarcabilă. Obiectivele lor erau, de regulă, personaje cu influență politică, religioasă sau militară care persecutau minoritățile sau comiteau abuzuri.
Legendele legate de Alamut vorbesc despre „grădinile paradisiace” unde discipolii erau introduși într-o stare de beatitudine pentru a li se promite Paradisul dacă mor în misiune. Astăzi, istorici precum Bernard Lewis consideră că astfel de povești erau parte dintr-un narativ fabricat, menit să creeze frică și să discrediteze o organizație greu de controlat și de înțeles.
Ce este sigur este că Nizarii au construit o rețea de fortărețe autonome, unele în locuri imposibile, dar legate printr-un sistem de comunicație și loialitate internă remarcabil. Au reușit, timp de aproape două secole, să reziste atât marilor imperii islamice cât și cruciaților, bazându-se pe mobilitate, informație și persuasiune simbolică. De fapt, numărul operațiunilor violente a fost redus — dar impactul lor psihologic a fost uriaș. Un singur atentat bine plasat putea destabiliza un întreg regim.
Pe lângă acțiunile militare, Nizarii au contribuit și la dezvoltarea gândirii religioase și filozofice în lumea islamică. Textele produse în Alamut includeau comentarii asupra Coranului, tratate de logică, cosmologie și hermeneutică simbolică. Într-o epocă dominată de literalism și autoritate patriarhală, Nizarii pledau pentru adevăruri multiple, descoperite prin inițiere treptată și introspecție personală.
Moștenirea lor spirituală a continuat până astăzi în cadrul Ismailismului Nizarit, condus de actualul Aga Khan IV — o linie directă de imami care se trage, în mod tradițional, din Ali și Fatima, fiica Profetului Muhammad. Deși nu mai există asasinări ritualice sau fortărețe secrete, valorile de atunci — căutarea cunoașterii, responsabilitatea personală, rezistența tăcută la opresiune — se păstrează și azi în comunitățile ismailite din întreaga lume.
Adevărații Asasini nu au fost simpli ucigași. Au fost filozofi în armură, luptători pentru autonomie spirituală, oameni care au refuzat să fie înregimentați în narativele puterii dominante. Iar în spatele săbiilor lor ascunse se aflau minți ascuțite și o credință care a sfidat timpul și dogma.
Ismailismul: revelația în straturi și revoluția cunoașterii
Ismailismul este una dintre cele mai sofisticate și filozofice forme ale Islamului. Născut în secolul al VIII-lea ca o ramură a shiismului, el s-a desprins de linia majoritară în urma unei dispute privind succesiunea imamului legitim. În loc să urmeze linia „Twelver” (cei 12 imami), ismailiții l-au urmat pe Isma’il ibn Ja’far, fiul mai mare al imamului Ja’far al-Sadiq. De aici, a început un traseu istoric și doctrinar complet diferit — unul care avea să conducă spre misticism, sincretism și, uneori, revoluție.
Pentru ismailiți, imam-ul viu este cheia înțelegerii divine. El nu este doar un lider religios, ci o manifestare a cunoașterii sacre, un intermediar între Dumnezeu și oameni. Nu poți ajunge la adevărul profund al lumii fără îndrumarea unui imam. Această idee se leagă de conceptul de ta’wil, adică interpretarea simbolică și esoterică a textelor religioase. Niciun verset din Coran nu este luat doar literal — totul are un înțeles ascuns, menit să fie descoperit în funcție de nivelul tău spiritual.
Ismailismul s-a dezvoltat ca o religie a cunoașterii, nu a dogmei. A integrat elemente din filozofia greacă, din neoplatonism, din zoroastrism și din alte tradiții mistice. Lumea este văzută ca un sistem de emanare divină — în care Dumnezeu este complet transcendent, iar creația este rezultatul unor trepte succesive de „revărsare” a luminii divine. Această viziune amintește de cosmologiile gnostice sau cabalistice.
În secolul al XI-lea, ismailiții nizariti au devenit cunoscuți în Occident ca “asasinii”, prin faimoasa lor rețea de fortărețe și agenți, având centrul la Alamut. Dar în ciuda legendei cu droguri și crime ritualice, realitatea era alta: acești oameni formau o elită spirituală și militară care refuza opresiunea califatelor și care lupta pentru un model de societate bazat pe rațiune și iluminare.
În prezent, cea mai mare ramură ismailită este reprezentată de Nizarism, ai cărui adepți îl urmează pe Aga Khan IV, un lider spiritual carismatic, educat la Harvard, cu reședința în Europa. Aga Khan conduce o rețea globală de dezvoltare, educație și filantropie — Aga Khan Development Network — care promovează drepturile femeilor, sănătatea publică și progresul comunităților din Africa, Asia Centrală și Sudul Asiei.
Poate cel mai uimitor aspect este locul femeii în ismailism. Nu există restricții vestimentare, femeile participă activ la viața religioasă și profesională, iar accentul pe educație este același pentru băieți și fete. În multe centre culturale ismailite din lume, femeile organizează, conduc și creează, în deplină autonomie și cu respect deplin.
Comunitatea ismailită modernă este una dintre cele mai progresiste din lumea musulmană. Este o comunitate care nu se definește prin interdicții, ci prin curiozitate, deschidere și responsabilitate etică. Nu întâmplător, mulți intelectuali, artiști și antreprenori ismailiți sunt implicați în proiecte sociale, educaționale sau ecologice.
Ismailismul nu este religia tăcerii, ci religia căutării. Nu este o credință care cere supunere, ci una care cere curajul de a întreba și de a interpreta. Este o tradiție care a supraviețuit prigoanei, fragmentării și calomniei pentru că a pus cunoașterea pe primul loc — și a știut că adevărul, oricât de ascuns, poate fi găsit de cei care nu încetează să caute.
Femeia în Ismailism: lideră, gânditoare, parteneră egală
Ismailismul este adesea considerat una dintre cele mai progresiste tradiții religioase din lumea musulmană când vine vorba de statutul femeii. În forma sa modernă, condusă de linia nizarită sub autoritatea spirituală a Aga Khan IV, femeile nu sunt văzute ca ființe inferioare, păcătoase sau limitate la roluri domestice. Dimpotrivă: în teorie și, în multe locuri, și în practică, femeia este tratată ca egal spiritual, intelectual și moral al bărbatului.
Spre deosebire de alte ramuri ale Islamului sau religii abrahamice, Ismailismul nu impune coduri vestimentare femeilor. Nu există obligativitatea purtării vălului, nu există segregare în spațiile religioase, nu există „locul femeii e în spate”. Această libertate nu este doar simbolică – ea se traduce în acces real la educație, leadership și participare activă în viața comunității.
Femeile ismailite pot conduce comunități, proiecte, comitete educaționale și culturale. Ele pot vorbi în public, pot preda, pot modera discuții religioase și filozofice în cadrul instituțiilor proprii ale comunității. Nu există bariere formale în ceea ce privește accesul la educație, iar în multe regiuni, fetele ismailite au un nivel educațional mai ridicat decât media națională.
Această realitate este susținută de Aga Khan Development Network (AKDN) – o rețea globală de dezvoltare care promovează egalitatea de gen, sănătatea maternală, educația fetelor și emanciparea economică a femeilor în comunități vulnerabile din Asia, Africa și Orientul Mijlociu. Aga Khan IV, actualul imam și lider spiritual, a transmis constant mesaje care încurajează implicarea femeilor în toate domeniile vieții publice și private, de la medicină și știință la educație, arhitectură și administrație.
Cu toate acestea, există și voci critice – din interiorul și din afara comunității – care observă anumite limite și contradicții. În primul rând, nu există o teologie feministă explicită în ismailism. Deși femeile sunt active în viața comunității, structura doctrinară și spirituală este încă elaborată și condusă exclusiv de bărbați. Imamul este întotdeauna bărbat, iar femeile nu au acces la roluri de tip preoțesc sau teologic profund. Reprezentarea lor în structura simbolică supremă a religiei este inexistentă.
De asemenea, în comunitățile mai tradiționale – cum ar fi cele din Asia Centrală, Pakistanul rural sau unele regiuni conservatoare din diaspora – presiunea socială poate anula deschiderea religioasă. Așteptările legate de căsătorie, maternitate, rolul domestic și „reputația” unei femei sunt impuse mai degrabă de cultura locală decât de religie. Astfel, o femeie care alege un traseu atipic – să rămână necăsătorită, să călătorească singură, să trăiască independent – poate fi judecată nu de imam, ci de comunitate.
Un alt punct critic este accesul real la decizie. Chiar dacă există femei în poziții administrative importante, mulți observatori remarcă faptul că adevărata autoritate religioasă și doctrinară rămâne masculină. În unele cazuri, promovarea femeilor pare a fi mai mult un gest de reprezentare decât o schimbare profundă în structura de putere spirituală. Cu alte cuvinte, femeile pot conduce proiecte, dar nu pot schimba simbolistica sacră.
Mai mult, imaginea foarte bine controlată a comunității ismailite – respectată, unitară, modernă – poate face dificilă critica internă. Structura de loialitate față de imam și comunitate creează o cultură a respectului și a reținerii, dar aceasta poate deveni și o barieră pentru femeile care ar dori să chestioneze în mod deschis dogmele sau să propună o reformă teologică din perspectivă feministă.
În ciuda acestor limite, multe femei ismailite nu se simt oprimate, ci valorizate și sprijinite. Multe dintre ele conduc școli, spitale, universități, fundații internaționale. Multe aleg cariere științifice sau artistice, își întemeiază afaceri sau joacă roluri diplomatice. Ele își trăiesc credința fără frică, fără rușine și fără interdicții asupra vocii sau corpului lor.
În concluzie, Ismailismul oferă un spațiu religios mult mai prietenos pentru femei decât majoritatea tradițiilor religioase contemporane. Este o tradiție în care femeile pot crește, pot învăța, pot decide. Dar este și o tradiție care nu a făcut încă saltul către o egalitate spirituală deplină, unde femeia să fie și profetă, nu doar protectoare a valorilor. Poate tocmai pentru că oferă atât de mult, Ismailismul are potențialul de a merge mai departe – spre o reformă teologică profundă, în care femeia să fie nu doar parteneră, ci și creatoare de sens.
Druzii: Monoteism, reîncarnare și discreție
De la Nizari, am ajuns la o altă comunitate discretă: Druzii. Druzii sunt una dintre cele mai misterioase și discrete comunități religioase din lume. Deși au origini în Islamul shiit și, mai precis, într-o ramură extrem de filozofică – ismailismul –, ei au evoluat într-un sistem spiritual total distinct, profund sincretic și inaccesibil publicului larg. Nu se consideră musulmani, nu practică ritualurile islamice obișnuite și nu acceptă convertiți. Religia druză este o cale inițiatică, o disciplină spirituală ascunsă, rezervată doar celor considerați pregătiți să o urmeze.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale credinței druze este reîncarnarea. Druzii cred că sufletul este etern și că, imediat după moarte, el intră într-un nou corp uman — niciodată într-un animal, plantă sau altă formă de viață. Acest ciclu continuu este o formă de progres spiritual: sufletul se purifică prin experiență, până ajunge la un nivel superior de conștiință. Reîncarnarea nu este doar o doctrină, ci și o explicație a nedreptății și a suferinței, oferind un sens mai profund vieții și morții.
Religia druză este împărțită în două categorii de adepți: juhhāl (neinițiații) și ʿuqqāl (cei înțelepți, inițiați). Majoritatea comunității face parte din primul grup și urmează doar principiile etice de bază. Accesul la învățăturile secrete și la textele sacre este permis doar celor ʿuqqāl, care duc o viață de disciplină spirituală și morală riguroasă. Acest sistem dual a fost creat, probabil, pentru a proteja comunitatea în fața persecuției religioase, dar și pentru a păstra caracterul esoteric al doctrinei.
Textele religioase druze, cunoscute ca Epistolele Înțelepciunii, nu sunt disponibile publicului larg și sunt păstrate doar de inițiați. Acestea conțin învățături despre natura lui Dumnezeu, destinul sufletului, etica vieții și simbolismul cosmic. Se crede că filosofia lor include influențe din platonism, stoicism, hinduism, gnosticism și chiar creștinism esoteric. Totul este integrat într-un monoteism radical, care respinge reprezentarea lui Dumnezeu în formă sau cu atribute umane.
Deși sunt o comunitate închisă din punct de vedere religios, druzii participă activ în societățile în care trăiesc. În Liban, au avut și au în continuare influență politică. În Israel, mulți druzi servesc în armată și ocupă funcții publice. În diaspora, sunt cunoscuți pentru implicarea în educație, medicină și business. Cultura druză valorizează loialitatea față de statul în care trăiesc, ceea ce le-a permis să supraviețuiască și să prospere în contexte geopolitice dificile.
În ceea ce privește rolul femeii, religia druză oferă o deschidere surprinzătoare. Femeile pot deveni ʿuqqāl, deși proporția lor este mică. Nu există obligativitatea purtării vălului, iar în multe comunități urbane, femeile druze sunt educate, independente și active profesional. Nu este o religie feministă în sensul modern, dar nici una patriarhală în sensul opresiv. În druzism, femeia este văzută ca un suflet egal în capacitate spirituală, iar rolurile nu sunt strict bărbat-femeie, ci inițiat-neinițiat.
De-a lungul istoriei, druzii au fost persecutați și au învățat să supraviețuiască prin păstrarea secretului și adaptabilitate. Au pretins adesea că aparțin religiei dominante pentru a evita represaliile. Această capacitate cameleonică i-a ajutat să se mențină ca o enclavă vie a gândirii esoterice în Orientul Mijlociu. De aceea, orice analiză superficială a religiei lor — sau confuzia frecventă cu Islamul — ratează complet complexitatea și subtilitatea acestei tradiții.
În ciuda misterului care le învăluie credința, druzii sunt dovada că spiritualitatea poate evolua în tăcere, dincolo de ochii lumii, și că reîncarnarea unei idei poate fi la fel de reală ca reîncarnarea unui suflet.
Religia și rescrierea femeii: mituri inversate
Pe măsură ce am adâncit cercetarea în tradiții religioase, mi-am dat seama că religia, în forma ei originară, nu este neapărat misogină. Multe dintre ideile care astăzi sunt folosite pentru a controla, rușina sau limita femeile, nu aparțin fondului spiritual original, ci au fost adăugate ulterior — prin interpretări selective, traduceri interesate și o cultură a fricii față de ceea ce femeia reprezintă cu adevărat: viață, intuiție, putere, transformare.
Uită-te la Eva. Ea a fost blamată timp de milenii ca fiind prima care a greșit, prima care a căzut în ispită, prima care „ne-a alungat din Rai”. Dar o lectură feministă o vede altfel: nu ca vinovată, ci ca prima care a îndrăznit să pună întrebări, să caute cunoașterea, să refuze stagnarea. Eva este pioniera conștiinței umane, nu simbolul căderii.
Apoi e Lilith, o figură care a supraviețuit în tradițiile iudaice marginale, dar care spune o poveste cu mult înainte de patriarhat. Lilith a fost, potrivit unor texte, prima soție a lui Adam. Dar pentru că a refuzat să se supună, să stea „dedesubt” — la propriu și la figurat — a fost demonizată, transformată într-o entitate periculoasă, sexuală, haotică. Dar poate că Lilith nu era haosul – poate că era adevărul nedomesticit al feminității libere.
Și ce s-a întâmplat cu Maria Magdalena? În scrierile canonice, este redusă la imaginea unei păcătoase pocăite. Dar alte surse – cum ar fi Evanghelia după Maria – o portretizează ca lider al apostolilor, ca o femeie cu o înțelegere spirituală superioară, marginalizată de ceilalți tocmai pentru că era femeie. Ea nu era „cea iertată”, ci cea care înțelegea – și tocmai de aceea a fost tăcută de istorie.
Aceste povești nu sunt doar literatură veche, ci oglinda unei structuri sociale care s-a temut de femeia gânditoare, femeia lider, femeia care nu acceptă să fie decor. Dar feministe precum Mary Daly, Audre Lorde și Fatima Mernissi nu au stat în tăcere. Ele au descompus cuvintele sacre până la miez, le-au scuturat de praf și au întrebat: Cui servește această versiune? Cine lipsește din ea?
Mary Daly a rescris tot limbajul religios, a înlocuit “Dumnezeu-Tatăl” cu imagini cosmice feminine, și a cerut o revoluție spirituală matriarhală. Audre Lorde a adus în prim-plan furia — dar nu ca explozie distructivă, ci ca energie creatoare, ca formă de rezistență profundă. Iar Fatima Mernissi, cu eleganță și erudiție, a desfăcut rând cu rând hadith-urile islamice, demonstrând că opresiunea femeii nu vine din Islam, ci din distorsiunile patriarhale ale acestuia.
Toate aceste voci au un punct comun: au reclamat un loc pentru divinul feminin, pentru trupul viu, pentru intuiția care nu mai vrea să fie redusă la tăcere. Și ne-au amintit că miturile pot fi inversate, reimaginate, rescrise — iar în centrul lor poate sta din nou o femeie întreagă, nu o umbră.
Concluzie: Când joystick-ul devine lanternă
Poate părea absurd, dar uneori cele mai serioase călătorii interioare nu încep cu un text sacru, ci cu un controller în mână. În cazul meu, Assassin’s Creed a fost scânteia. Un joc. O lume virtuală. Un ordin secret. Dar acel univers ficțional m-a dus, pas cu pas, spre descoperirea unor ordine reale, a unor religii mai puțin cunoscute, a unor femei care au fost uitate sau șterse din poveste. M-a dus către întrebări incomode, dar necesare.
Am învățat că nu toate religiile sunt opresive. Unele, precum Ismailismul sau tradiția druză, oferă spații pentru gândire, pentru căutare, pentru redefinire. Am învățat că nu toate femeile din religie sunt în tăcere — unele au fost lideri, mistici, filosofi, strategii tăcuți din umbră. Iar unele au fost, pur și simplu, cele care au spus „nu” atunci când nimeni altcineva nu o făcea.
Am înțeles și că nu toate adevărurile sunt la suprafață. Unele trebuie săpate, întrebate, deconstruite și reconstruite. Iar acea muncă este una spirituală, nu doar academică. Este o muncă de restaurare a ceea ce a fost luat.
În final, toate aceste fire — jocuri video, religie, feminism, istorie — s-au legat înapoi de mine însămi. De femeia care întreabă, care caută, care refuză să accepte prima versiune. De femeia care nu mai vrea să fie privită ca un rol secundar într-o poveste scrisă de alții.
Și poate că, într-un fel, chiar acolo începe adevărata credință: nu în acceptare oarbă, ci în curajul de a rescrie mitul.
