De ce scriu o serie despre ură -

Am ales să scriu despre ură pentru că ne tot lovim de ea, unde ne întoarcem, și nu mai poate fi ignorată. Nu am ales să scriu despre ură pentru că e un subiect „actual” sau pentru că dă bine în dezbateri publice. O vezi peste tot, dar mai ales o auzi. În formulări brutale, violente, lipsite de orice filtru: „să ardă”, „să moară”, „să-i tragem în țeapă”, „să-i omorâm pe toți”. Discursuri care nu mai sunt metafore, ci fantasme de violență rostite fără cenzură, mai ales în spațiul online.

Ceea ce mă interesează nu este să le condamn și nici să mă poziționez moral față de ele. Mă interesează să le înțeleg. Pentru că ura nu apare din senin și nu dispare dacă o ignorăm. Atunci când este lăsată neînțeleasă, ea tinde să se transforme în acțiune.

Această serie este, în primul rând, un exercițiu personal. Studiez psihologia și aleg să folosesc scrisul ca formă de gândire. Nu ca terapie publică, și nici ca activism, ci ca un mod de a pune în ordine, mental și în scris, un fenomen care, altfel, rămâne haotic și periculos. A scrie despre ură înseamnă, pentru mine, a o scoate din zona clișeului și a o aduce în zona funcționării psihice, a o privi fără iluzii, dar și fără demonizare simplistă.

În al doilea rând, scriu pentru că trăim într-o societate în care exprimarea urii a devenit banală. Nu mai șochează și nu mai provoacă oprire. E aruncată în spațiul public ca o descărcare legitimă de furie, ca un drept, ca o formă de „a spune lucrurilor pe nume”. Rareori ne întrebăm ce se întâmplă psihic în spatele acestor izbucniri și ce cost are această normalizare.

Ura nu este doar o emoție, ci un mod de organizare a lumii interne. Când cineva spune „să moară”, „să dispară”, „să fie eliminați”, nu asistăm doar la o opinie agresivă, ci la un eșec al gândirii, la o prăbușire a capacității de a simboliza conflictul. Acolo unde cuvintele nu mai pot conține, apare fantezia de distrugere.

Această serie nu își propune să liniștească pe nimeni și nici să ofere soluții rapide. Nu promite vindecare socială. Își propune ceva mai modest și, poate, mai dificil: să arate cum funcționează ura, de ce apare, ce o întreține și ce spune ea despre cei care o poartă.

Scriu despre ură pentru că refuz să o tratez ca pe un accident sau ca pe o excepție. Scriu despre ură pentru că ea spune ceva foarte precis despre fragilitatea noastră psihică, individuală și colectivă. Și pentru că, atunci când nu e gândită, ura nu dispare. Se acumulează. Și, uneori, explodează.

Aceasta este o serie despre ură. Nu ca spectacol și nici ca judecată. Ci ca o tentativă de a înțelege ce se rupe în oameni atunci când ajung să creadă că distrugerea celuilalt este o soluție.