Poate a murit hamsterul, papagalul sau broasca ţestoasă, sau poate bunica lui preferată, în vârstă de optzeci şi şase de ani nu mai este. Poate te-a întrebat aşa deodată înainte de micul dejun “mami, şi tu o să mori? dar tati?când?” şi până să-i dai un răspuns ai înghiţit în sec şi ai luat o gură maaare de cafea. Cum să le vorbim copiilor despre moarte? Cum le explicăm? De ce oare ne întreabă? Păi, hai să luăm pe rând întrebările acestea.
De ce sunt interesaţi să vorbească despre moarte?
Poate că au văzut o pasăre sau un căţel mort, au auzit pe cineva vorbind despre o plantă care a murit, ne-au auzit folosind expresiile “mor de foame/mor de sete” sau poate chiar au auzit adulţii discutând despre alte persoane care au murit. Sunt curioşi, vor să ştie, să afle, la fel cum sunt curioşi despre tot ce este pe lumea aceasta. Teama de moarte este adânc scrisă în noi, în genele şi celulele noastre, ne ajută să supravieţuim. La copiii mici (0-3 ani) frica de moarte se ia de mâna cu frica de abandon, căci la vârsta asta, dacă eşti abandonat, mori. De asemeni, tot la vârstă asta, frica de moarte apare că o frică primordială, sălbatică, de a fi mâncat.
După 3 ani, se mai construieşte un nivel la conceptul de moarte, ei înţelegând până la un punct ce este (sunt preocupaţi, ca şi în cazul sexualităţii, de multe aspecte practice, detalii tehnice), o pot introduce chiar în jocurile lor (“te-am împuşcat”, “ai murit”, “cădeai în apă şi mureai”, etc.), dar le este greu să înţeleagă că moartea este ireversibilă şi că toţi oamenii/toate fiinţele mor, că au un sfârşit. Tot aici, între 3 şi 6 ani, gândirea magică funcţionează din plin. Dacă nu primesc informaţii concrete despre ce se întâmplă, ei umplu golurile de informaţie cu “magie”: “bunica e pe o stea”, “dacă adorm, voi muri şi eu, pentru că moartea e ca un somn”, “vreau să mor şi eu că să fiu cu bunica”, “nana e încă cu noi şi ne vede din cer”, etc. În următoarea perioadă, între 6 şi 9 ani, copiii simt nevoia să dea o formă morţii, să o modeleze că să îşi poată exprima frică de ea. Astfel că în acest interval de vârstă apare o preocupare/pasiune pentru scheleţi, vampiri, monştri, fantome, etc. de care se tem. După 9 ani, dacă până acum le-a fost prezentată cât mai sincer, firesc şi natural moartea, pot apărea întrebările filosofice, legate de sensul vieţii (mai spre adolescenţă), despre ce se întâmplă cu partea noastră imaterială – aici în directă conexiune cu credinţele noastre, cu spiritualitatea.
Cum le vorbim copiilor despre moarte?
Aici aş vrea să împărţim situaţiile în care discutăm despre moarte în două mari categorii: discuţiile survenite în urma morţii cuiva drag (membru al familiei, prieten, animal preferat, etc.) şi cele care apar “din senin”. În cazul în care copilul suferă o pierdere a cuiva drag, două aspecte sunt esenţiale: au nevoie de informaţii practice, ştiinţifice, concrete despre moarte dar şi de susţinerea noastră în această situaţie, au nevoie ca noi să creem un spaţiu unde ei să poată exprima tot ceea ce ţine de doliu. Putem crea acest spaţiu atunci când noi în interior avem cât de cât ordine în trăiri, credinţe, când ne cunoaştem pe noi înşine şi ne cunoaştem limitele.
În ambele situaţii, atât în cazul discuţiilor generale, cât şi al discuţiilor apărute în urma morţii cuiva apropiat, copiii au nevoie de sinceritatea noastră. Să explicăm cât mai clar, cu cuvinte simple, adaptate vârstei lor. Putem folosi oricând exemplele din natură: ciclicitatea anotimpurilor, ciclurile de viaţă ale animalelor, o plantă ofilită pe care am rupt-o. Pentru început le este foarte uşor să primească moartea printr-o definiţie prin lipsa a unor procese pe care ei le (re)cunosc: cineva care este mort nu mai mănâncă, nu mai respiră, nu se mai mişcă, nu mai pot vorbi, nu simt, nu îi mai bate inima. Au nevoie de răspunsuri cât mai sincere, pentru că spuneam şi mai sus, gândirea magică intervine foarte uşor şi ei cred cu adevărat în cuvintele noastre sau în ideile pe care le pun ei în locurile unde au goluri informaţionale: aşa ajung să creadă că dacă noi spunem că bunica “se odihneşte”, şi ei vor muri dacă se vor odihni sau dacă le-am spus că X care a murit avea o buba/boală, se vor speria atunci când se vor zgâria la o căzătură, vor crede că vor muri şi ei.
Pentru că ne este nouă foarte greu să ne gestionăm frica de moarte, ne este greu şi să răspundem la întrebările: “mami, şi tu o să mori?” sau “o să moară şi tati?”, “voi muri şi eu?”. O primă etapă prin care să trecem înainte să le vorbim copiilor despre moarte, este să ne luăm puţin timp cu noi înşine că să ne clarificăm ce credem noi despre moarte, ce simţim în legătură cu acest eveniment, cum ne gestionăm frica de moarte, ce transmitem mai departe copiilor. Ne este greu să acceptăm faptul că la un moment dat şi noi vom muri, dar chiar aşa este, iar copiii noştri au nevoie de răspunsuri sincere. Dacă vei răspunde că nu, nu vei muri niciodată, în timp, când va înţelege că toţi oamenii/toate fiinţele mor, se va simţi tare dezamăgit/păcălit de răspunsul primit de la tine. Eu le-am explicat băieţilor că eu cred că voi muri peste mult timp, la fel cum cred că se va întâmpla şi cu soţul meu.
Băieţii noştri au mai avut întrebări foarte practice, tehnice legate de moarte: “dacă nu mai mănânci, înseamnă că nu mai creşti când eşti mort, nu?”, “dar unghiile îţi mai cresc?”, “dar ce se întâmplă cu muşchii? cu părul? cu oasele, cu dintîi?”.
Noi am început discuţiile despre moarte atunci când Cristian avea 3 ani şi jumătate şi a observat un şoarece mort în curtea bunicilor mei. A fost o rafală de întrebări despre şoarece, apoi o luuungă pauză până aproape de vârstă de 4 ani, când a murit bunicul meu şi a auzit discuţii, m-a văzut tristă, plângând. I-am vorbit despre trăirile mele, am reluat informaţiile concrete despre moarte şi mi-am recunoscut sentimentele de dor şi tristeţe în faţa lui. I-am explicat că o să îmi fie dor de bunicul meu, că va fi îngropat într-un cimitir, şi că voi putea să mă gândesc oricând la el, sau să merg la el la mormânt.
Cu cât vorbim mai natural şi mai sincer despre moarte, deşi este greu, cu atât mai mult oferim copiilor noştri o moştenire valoroasă despre acest concept dificil de abordat. Un alt aspect demn de luat în seamă este să le ascultăm şi lor părerea, să vedem ce cred ei, iar atunci când ei ne întreabă ceva despre moarte, putem să întrebăm şi “tu ce crezi despre asta?”. Aşa vom vedea unde se situează ei cu cunoştinţele despre subiectul abordat şi vom avea un punct de plecare în explicaţiile noastre.
Copiii vor introduce, undeva între 3 şi 6 ani, moartea în jocurile lor. Băieţii noştri, după moartea bunicului meu, au avut o perioada de vreo 3 săptămâni în care se tot jucau “de-a moartea”: Cristi (în jur de 4 ani) îi explica lui Andrei (2 ani) cum el îl împuşcă şi cum trebuia el să moară pe canapea. Bineînţeles că Andrei nu prea îşi îndeplinea rolul, se trezea din moarte izbucnind în ras, şi repetau de nenumărate ori. După ce au procesat moartea prin joacă atât cât au putut ei de mult, Cristi ne-a ridicat la fileu întrebările grele: “tati, o să mori şi tu? şi mami?”…şi am răspuns cât de sincer am putut, deşi ne-a fost tare dificil. Au fost seri în care Cristi a plâns mult pe tema asta, înainte de culcare, i-am ascultat şi acceptat emoţiile şi în timp s-au diminuat discuţiile despre subiectul moarte.
Specialiştii ne recomandă că decizia participării la înmormântare să aparţină copilului, cu menţiunea că ar trebui să explicăm înainte ce urmează să se întâmple (să ţineţi cont de ritualurile religioase ce vor avea loc la înmormântare, dacă acestea pot şoca sau copleşi emoţional copiii), cât va dura, ce aşteptări să aibă de la acest eveniment. Eu îmi aduc aminte din copilărie, crescând la bunicii materni, că mergeam împreună cu bunica (persoană religioasă şi tradiţionalistă) la toaaate înmormântările posibile. Aşa că am fost familiarizată încă de devreme cu acest subiect, dar doar prin prisma percepţiei mele de copil. Gândirea magică a funcţionat pe deplin. Bunica fiind şi o persoană superstiţioasă, discuta deseori la înmormântări despre fenomene paranormale, treziri din morţi, fantome şi alte arătări, subiecte care s-au înscris adânc în mine şi mult timp nu m-au lăsat să merg la baie noaptea fără să aprind luminile în toată casa. Deci despre moarte/înmormântări/morţi, cu precauţie!
Aş vrea să va mai spun că, deşi subiectul “moarte” este învăluit de o aura de mister şi este bine înfipt în categoria “tabu”, copiii pot discuta despre acest subiect cu multă lejeritate. La fel ca atunci când pe noi ne trec toate transpiraţiile când vorbim despre sex, iar ei ne întreabă apoi “ok, acum putem să mâncăm pastele alea?”; fix aşa s-a întâmplat acum două seri, când aveam o discuţie despre moarte (acum Andrei este în perioada detaliilor tehnice, are 4 ani): după ce i-am explicat despre îngropare, muşchii ce devin părticele mici (atomi şi molecule), m-a întrebat “păi şi din moarte ne mai trezim?”, am răspuns “nu” şi apoi m-a întrebat “oare mai avem popcorn acasă?”.
Nu există o reţetă standard pentru cum să vorbim copiilor despre moarte, dar putem să avem în vedere nişte repere pe baza cărora să ne ghidăm atunci când abordăm acest subiect în discuţiile cu copiii noştri. Nu uitaţi că ei au nevoie de informaţie concretă şi sinceră şi au nevoie să se simtă în siguranţă şi protejat.
Sursa foto: Pinterest
Cum ajută animalele la dezvoltarea copiilor: beneficiile unei prietenii speciale
18
Umbra părinților – ce nu vrem să le arătăm copiilor noștri, dar ne scapă oricum
18
Divorțul – cum să-ți ajuți copiii să treacă mai ușor peste divorț – infografic
18
Cum să creștem copii echilibrați și fericiți? 7 trăsături esențiale și cum să le cultivăm
18
