Mă vezi (mă văd), deci exist!

Încerca din răsputeri să îi explice, să combine cuvintele și să le coloreze în așa fel încât el să înțeleagă mesajul ei. Dar era ca și cum el n-ar fi auzit niciodată cuvintele acelea… oricât s-ar fi chinuit ea, el nu înțelegea ideile, nu prindea sensul a ceea ce ea transmitea. Parcă suferea de o ciudată afecțiune ce-i distorsiona percepția culorilor din mesajele ei… Ca și cum ea ar fi vorbit o limbă străină sau ca și cum, dacă mesajele lor ar fi fost două linii, ele ar fi fost paralele. Nu se mai întâlneau pe puntea ideilor, cum avuseseră obiceiul, timp de ani buni . Deveneau din ce în ce mai dese situațiile în care ei doi se simțeau profund neînțeleși… Dispăruseră demult vremurile în care se înțelegeau din priviri. Acum trimiteau mesaje…sortite eșecului. Toate mesajele se pierdeau în eter, ca și cum ar fi fost niște păsări ce se loveau de sticlă și cădeau. Iar jos, la baza geamurilor de sticlă, se adunaseră niște grămezi impresionante de mesaje ne-transmise.

Și totuși, cum au ajuns împreună? Ce i-a făcut să facă primul pas în același ritm, apoi al doilea, și tot așa, ca mai apoi să vrea să meargă unul într-o parte și celalalt în altă parte? Oarecum e simplu răspunsul… ce căutăm noi toți în relații, unde sperăm să ajungem și ce scop are căutarea noastră continuă, asiduă? Răspunsul ar fi un trio magic format din fericire, iubire și a fi văzut și acceptat (asta la suprafață, căci în partea de jos a icebergului sălășluiesc numeroase nevoi emoționale și fizice pe care căutăm să ni le împlinim într-o relație de cuplu). Ne îmbată fericirea, fluturii din stomac la începutul unei relații, iar pe măsură ce înaintează relația încep să iasă la iveală zone, colțuri, din partea de jos a icebergului, din personalitățile celor doi. Și încep ciocnirile. Încep să iasă cu viteza luminii nevoi care au stat cu traista goală ani întregi, încă din copilărie…

Iar a fi văzut, acceptat și înțeles sunt trei nevoi care merg de obicei ținându-se de mână, însoțind oamenii în relațiile pe care ei le stabilesc cu cei din jur, cu precădere în cele de cuplu. Dar înainte de a fi văzuți de ceilalți și a-l vedea pe celălalt, mai este o nevoie/capacitate importantă, strâns legată de celelalte două: a ne vedea pe noi înșine. Dezvoltăm această capacitate în copilăria mică, în relațiile cu părinții noștri: întâi cu mama, apoi cu tatăl. Cu cât mama/părinții sunt mai prezenți, receptivi la nevoile copilului, cu atât el își obține confirmarea că există. Copiii află cine sunt prin ochii părinților, se văd pe sine înșiși prin ochii acestora. “Mami/tati, mă vezi, deci exist”, capătă valențe esențiale în procesul formării identității copilului. Părinții sunt cei care pun primii piese la puzzle-ul numit identitatea copilului, și aleg ce piese să pună în acest puzzle. Căci și părinții sunt oameni, și aleg ca unele părți să facă parte din puzzle iar altele nu. În cele mai multe cazuri, noi părinții, nu suntem conștienți de aspectele pe care le acceptăm și pe care nu le acceptăm în identitatea copilului. Părțile neacceptate, nevăzute, nu dispar pur și simplu, rămân suspendate undeva într-un spațiu mental și călătoresc împreună cu noi, de-a lungul vieții, sperând să fie descoperite (cândva, pe canapeaua unui terapeut, spre exemplu), integrate în peisajul identității noastre.

Unora dintre noi părinții ne-au oglindit cu precădere aspecte negative (“copil rău ce ești, plângăciosule, bătăușule, n-o să faci nimic în viața asta, etc.”) iar altora părinții au reușit să vadă și să le oglindească și părțile bune. Ce e important de știut, e că niciodată părinții nu vor reuși să cuprindă în totalitate peisajul, pentru că așa cum spuneam, sunt oameni și toți avem limitări.

Spuneam că a te vedea pe tine e o capacitate care vine înaintea celei de a-l vedea pe celălalt. Dacă eu nu mă văd/cunosc/recunosc pe mine, atunci îmi este imposibil să te văd pe tine. Și asta cred eu că e cheia în situațiile în care noi spunem despre alte persoane: “Nu mă înțelege, nu poate să cuprindă ceea ce eu sunt, ceea ce eu simt, ce trăiesc eu!”. Și este evident, acum, din punctul meu de vedere, că o persoană care nu se poate vedea pe sine, nu-l poate vedea nici pe cel de lângă el, cu toate valențele pe care le capătă “a vedea”.

Îl vei putea cuprinde, înțelege pe cel de lângă tine abia atunci când ești conștient de peisajul tău interior, de propria identitate. Te vei putea transpune în situațiile pe care celălalt le trăiește atunci când ești în conexiune cu ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Și este esențială cunoașterea de sine pentru a putea găsi un loc pentru aceste peisaje interioare ale celor din jur fără a fuziona cu ele sau fără a ne pune în interiorul nostru bagaje prea grele, pe care nu le putem duce.

Revin la a fi văzut într-o relație de cuplu ca nevoie esențială… unul din parteneri va reuși să îl vadă și să îl integreze pe celălalt în adevăratele lui culori atunci când va avea un peisaj cât de cât realist despre propria identitate. Atunci când știi unde sunt granițele tale și ce culori porți, este mai greu să fuzionezi, să relaționezi nesănătos cu celălalt și să te pierzi pe sine. Și din alt punct de vedere, atunci când nu ești văzut, auzit, înțeles într-o relație, este foarte simplu să concluzionezi “nu exist”.