(Şi) intenţia contează -

Conflictele apar din numeroase motive, printre care cel mai des întâlnite: puncte de vedere sau scopuri diferite, comunicare defectuoasă, competiţia, încălcarea limitelor şi ambiguitatea/confuziile.

Unele situaţii conflictuale devin de-a dreptul absurde, se construiesc straturi peste straturi şi de multe ori conflictele ajung să facă parte din viaţă noastră şi îndrăznesc să zic că ne devin dragi şi ne e greu să ne despărţim de ele. Dezvoltăm chiar ataşamente faţă de conflictele, durerile, suferinţele noastre, iar când, din greşeală, unele situaţii se rezolvă, căutăm cu toată fiinţa să umplem cu ceva golul acela, pentru că avem nevoie de acea parte care a dispărut subit, ca să ne simţim întregi.

Am experimentat în ultimele zile două situaţii care m-au pus pe gânduri în legătură cu naşterea conflictelor, comunicare şi intenţie. Acţiunile şi cuvintele noastre sunt conduse mereu de undeva din spate, de intenţiile noastre. Având în gândurile noastre cele mai bune intenţii: vrem să ajutăm, să consolăm, să fim alături de cei din jur, să-i susţinem, să ne protejăm pe noi înşine, să ne salvăm. Acest tip de conflict, care are la baza intenţia, deasupra căreia se aşează comunicarea defectuoasă, mi se pare unul din cele mai interesante tipuri de conflicte. Dar cine are pe lumea asta tipuri preferate de conflicte? “Bună ziua, mă numesc Alexandra, îmi place cafeaua cu lapte de cocos, îmi place să meditez şi să citesc şi îmi mai plac conflictele ce au la baza intenţia!”

Prima situaţie a avut loc în una di n dimineţi, când mă întorceam spre casă după ce lăsasem băieţii la grădiniţă. Copiii noştri sunt înscrişi la o grădiniţă minunată (este vorba despre grădiniţa Explore 100 Mogoşoaia), pe care atunci când am găsit-o, am zis clar şi răspicat “Asta e!” şi acolo i-am înscris. Şi cum incercam eu să ies din Mogoşoaia la 9 şi jumătate, moment care poate fi exprimat vizual printr-un şir luuung de maşini ce înaintează cu 10 Km/h, fiind pe banda I, am ales/decis/hotărât (pentru că eu sunt în controlul propriei vieţi, nu?) să mă transfer pe banda a doua.

Un domn a fost foarte amabil şi m-a lăsat să întru şi eu în şirul celor de pe banda a doua, apoi după câteva zeci de secunde ne-am regăsit iar unul lângă celălalt, doar că acum se schimbaseră rolurile: el era pe banda întâi şi eu pe banda a două. Recunoscându-l şi văzând că vrea să între şi el în şirul în care eram eu, apreciind distanţă dintre maşina mea şi cea din faţă, am zis: “e loc să intre şi omul asta? da şi nu, hai mai bine să mă dau eu repede în faţă că să poată intra în spatele meu în şir!” şi am accelerat repede că să-i fac loc. Chiar a avut posibilitatea şi spaţiu destul să se înscrie în spatele meu iar eu eram bucuroasă că am putut să întorc gestul! Şiiii momentul magic s-a destrămat când l-am văzut în oglinda retrovizoare pe domn gesticulând agitat şi explicându-mi prin limbajul semnelor: “te-am lăsat mai în spate să te bagi doamnă, şi acuma ce faci, te-ai băgat tu repede în faţă, nu puteai să mă laşi?”. Şi nu, nu cred că am interpretat eu ceva diferit de ceea ce voia el să transmită, era clar, chiar a “mimat” bine ce se întâmplase.

Deci intenţia mea de a-i face loc cât mai repede, în contextul în care nu apreciasem bine spaţiul din faţă (după ce accelerasem mi-am dat seama că poate chiar avea loc), fusese interpretată greşit şi eram muştruluită pentru că “m-am băgat în faţă ca o nerecunoscătoare”. Cea mai puternică nevoie în momentul ăla era să îi spun omului că nu asta a fost intenţia mea şi că s-a înţeles greşit, aş fi vrut să am o pancartă pe care să o scot pe geam şi acolo să fie explicat totul, dar mi-am dat seama că suntem amândoi adulţi şi că (teoretic) ar trebui să putem trăi în continuare şi ar trebui să ne gestionăm sentimentele apărute în urma “incidentului”.

A doua situaţie s-a întâmplat între mine şi soţul meu atunci când am mers la casa noastră de lângă Târgovişte, şi am hotărât să petrecem un weekend prelungit acolo. Ţinând că este o casă la care ajungem destul de rar (deşi ne-am dori să facem asta mai des), apar destul de multe probleme legate de întreţinere: se aşază praful prin casă între sosirile noastre, mi se usucă plantele pe care mă tot încăpăţânez să le ţin acolo, se înfundă scurgerile/canalizarea etc. Soţul meu avea nişte întâlniri cu oameni din zonă cu care lucrează, eu de asemeni aveam nişte drumuri de făcut, baletam unul pe lângă celălalt, fiecare cu “to do list”-ul lui.

La un moment dat, gândindu-mă să îi las mai mult spaţiu de lucru (copiii voiau să petreacă timp cu el, soţul meu trebuia să plece, nu prea înţelegea nimeni nimic din weekendul ăla prelungit), am hotărât să vin înapoi în Bucureşti cu copiii. Voiam să îşi facă lucrurile neperturbat, să se poată concentra, şi aşa că în timpul unei întâlniri pe care el o avea cu cineva, i-am trimis un sms în care i-am zis “vreau să plec la bucureşti cu copiii când vii, fac bagajul, etc.” Observaţi comunicarea defectuoasă, da? Omul a venit disperat înapoi de la întâlnire, înţelegând că eu vreau să se grăbească, pentru că vreau să plecăm cât mai repede, a stat stresat la întâlnire, venise deja “încărcat” cu o anume energie înapoi acasă. Şi din nou putem observa cum intenţiile contează. Ne-am aşezat frumos la masă din curte, la aer şi i-am explicat intenţia mea de a-l lasă să îşi facă lucrurile în linişte; de asemeni am constatat că suntem de acord că nu vrem să ajungem la situaţia în care nici el nu apucă să-şi facă treaba şi nici copiii nu au împlinită nevoia de a se conecta cu el/noi şi am decis să revenim în Bucureşti.

Cred că din întâmplările acestea, care sunt doar două, din trecutul apropiat, putem observa cum chiar dacă avem intenţii bune putem face unele acţiuni sau putem spune ceva care să ajungă distorsionat la celălalt. Eu am mai extras ca învăţătură, din situaţiile astea două, că este important şi cum ne gândim noi la intenţiile celuilalt într-o situaţie conflictuală. Poate lucrurile ar fi stat diferit dacă domnul şofer din prima întâmplare şi soţul meu ar fi avut de la început în minte că eu am intenţii bune.

Majoritatea dintre noi nu este educată aşa, i-am auzit deseori pe părinţii noştri: “lasă că ştiu eu că X vrea doar să-mi facă rău, are ceva cu mine, e invidios că..”. Din nou, este o parte a modelului nostru mental pe care o putem educa. Eu cred că dacă ne gândim că oamenii au intenţii bune şi că poate modul în care îşi exprimă intenţiile nu e cel mai bun, am evoluat un pic! Aici aş da ca exemplu situaţia în care bunicii dau sfaturi necerute copiilor lor deveniţi părinţi: este clar că bunicii au intenţii bune, doar că alte părţi ale modelului mental au nevoie să fie upgradate:

-comunicarea (cum îi spun copilului meu adult că eu cred că ar trebui o căciuliţă acestui nou-născut fragil?)

-limitele (am eu dreptul să mă duc cu bocancii în viaţa lor de familie, chiar dacă e copilul meu, şi să le spun cum să-şi crească copiii, chiar dacă pe mine mă irită îngrozitor?)

-acceptarea (pot eu să accept că aceste fiinţe umane, printre care şi copilul meu adult, îşi cresc copilul diferit de cum am făcut-o eu?)

-autoanaliza (oare căciuliţă aia este chiar bună pentru copil? este valida părerea, opinia, sfatul meu? specialiştii ce zic? ce mai zic studiile din prezent, faţă de informaţiile pe care le am eu de când copiii mei erau mici şi le puneam căciuliţă?)

Aveţi şi voi situaţii în care intenţiile voastre puse în acţiune sau în cuvinte au luat o turnură neaşteptată?

Sau situaţii în care dacă aţi fi presupus că intenţiile celuilalt sunt bune, lucrurile ar fi stat altfel?

Va invit să le împărtăşiţi în comentarii!

Credit foto: Kieran Ingram, James Yang, Pinterest.com