Doar cu tine face aşa! -

Spuneţi-mi, va rog, că nu doar eu am auzit asta despre ai mei băieţi minunaţi! Că vi se întâmplă şi vouă, atunci când copiii voştri rămân în compania-grija cuiva, să vi se aducă la cunoştinţă acest verdict, la întoarcere.

Probabil primiţi anunţul în timp ce sunteţi trase de haine, vi se scot pantofii din picioare, vi se pune în palmă o sculptură miniaturală dintr-un muc (scuze!) şi eventual trebuie să gustaţi din paharul cu băutură experimentală cu bicarbonat, cafea, zahăr, sare şi boabe de năut.

Alteori, fix în momentul în care roţile maşinii s-au oprit în faţa casei/blocului, cheia s-a răsucit în uşă, piciorul vostru a trecut de linia imaginară ce desparte afară de înăuntru, indivizii/individele, cu cel de-al şaselea simt activat la maxim, instaurează codul “a venit mami!”. Încep, uscaţi de dor şi cu rezervoarele de afecţiune golite, să-şi facă plinul, să se reîncarce.

Cum pot dragii de ei copiii noştri să ne semnalizeze că au nevoie de apropiere, afecţiune, conectare, înţelegere, ascultare? În ceeele mai provocatoare moduri. De altfel, e cam greu la 3-4-6 ani să o iei pe mama ta şi să o aşezi pe un fotoliu de terapeut, tu să te aşezi pe o canapea şi, ca un pacient cu experienţă, să-i spui răspicat: “mă simt foaaarte frustrat pentru că a trebuit să petrec această perioadă de timp fără tine, în compania acestor persoane. Sunt furios pentru că s-au stabilit nişte limite pe care eu am încercat să le contest şi am fost redus la tăcere, neputând să exprim exact ce simţeam în acele momente…”. Aproaaape imposibil, nu?

Şi-atunci ei ne comunică nevoile şi sentimentele lor cu ajutorul instrumentelor la îndemână: plâns şi miorlăială , joacă, comportamente provocatoare. Jocul reprezintă o portiţă minunată pentru a intra în lumea lor şi a le cunoaşte universul interior, dar, de cele mai multe ori, ne e greu să dăm jos uniforma de adult pe care o purtăm 8-10 ore pe zi că să ne luăm haine jucăuşe. Referitor la plâns, e treaba chiar grea să asculţi plânsul copilului şi să îl priveşti ca pe ceva bun, privindu-l ca pe un mecanism de descărcare emoţională. Plânsul are şi rolul de a ne semnala că există unele nevoi neîmplinite în copiii noştri. De asemeni plânsul este un mod de comunicare pentru ei, în perioada în care cuvintele sunt inaccesibile, dar şi după ce învaţă limbajul. Iar despre comportamentele provocatoare, dacă reuşim să nu le luăm personal, dacă ne imaginăm că sunt nişte pancarte pe scrie scrie mare, mare: “am nevoie de tine!” şi stabilim limite atunci când…încalcă limitele de siguranţă sau ale celor din jur, suntem cu “problema” aproape rezolvată.

Cum adică? Ce vrei să zici? Tot nu înţeleg de ce se comportă ciudat când eu mă întorc!

Pe scurt, copiii noştri se poartă ciudat, enervant, provocator când ne reîntâlnim, pentru că ei se simt în siguranţă, pot fi vulnerabili doar în faţa unei persoane în care au încredere deplină; de obicei, ei îşi înăbuşă trăirile atunci când nu suntem lângă ei pentru că nu se simt în largul lor să se exprime; persoana care este cu ei nu e disponibilă să asculte emoţiile lor sau nu există conectare între copil şi acea persoană.

Sună ciudat, dar putem privi acest “doar cu tine face aşa!” ca pe un compliment: copilul meu are încredere în mine să îşi expună cele mai profunde sentimente şi mi se desfăşoară în cele mai vulnerabile ipostaze. Suntem persoanele speciale în faţa cărora ei se pot deschide şi în care au încredere deplină!

Aşa, şi ce fac când intru pe uşă şi el plânge/mă loveşte/se poartă urât cu mine?

Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să asculţi. Copilul, prin lacrimile pe care ţi le împărtăşeşte, îţi spune ce s-a întâmplat cât nu ai fost acolo. Ascultă-i plânsul, fii alături de el! Dacă te loveşte, stabileşte limite ferm şi blând, ţine-i mânuţa sau piciorul cu care te loveşte şi fii pregătită să asculţi din nou, căci de obicei, după ce stabilim limite, ei se descarcă emoţional. Încă ceva ce-ţi poate fi de folos: nu lua personal ceea ce se întâmplă! Copilul nu te respinge, nu are intenţii rele, nu vrea să te jignească, doar exprimă cum poate el mai bine durerea de a fi despărţit de tine.

Dacă eşti deja pregătit pentru furtuna emoţională ce are loc atunci când intri pe uşa şi ai conştientizat că cei mici au nevoie de reconectare cu părintele, am scris un articol cu câteva idei despre reconectare dintre tată, de data această, şi copiii lui.

Sunt curioasă să ştiu cum va simţiţi voi atunci când vi se spune “doar cu tine face aşa!” şi cum procedati în aceste situaţii?

Sursa foto: Pinterest