De-a lungul timpului am funcţionat, ca familie, sub diverse formule, asta însemnând una din aceste variante:
-soţul meu plecat la birou 8-10 ore pe zi, eu acasă cu copiii;
-soţul meu plecat 3-5 zile din localitate, eu rămânând acasă cu băieţii;
-toţi patru acasă, tati şi mami lucrând pe rând din biroul de la etaj;
-toţi plecaţi la muncile noastre (în cazul unora grădiniţă), reunindu-ne seara la 19.00.
Prin prisma ciclului conectare-deconectare cu tatăl, toate cele trei variante sunt provocatoare, dar primele două parcă ridică mai multe probleme decât ultima. Atunci când era şi soţul meu acasă întreagă zi, parcă era ceva diferit în faptul că ei ştiau că tati e în birou; o anume siguranţă că era mereu în proximitate, “e pe-aici pe-aproape şi dacă am nevoie de el vine repede”. Deşi venea de cele mai multe ori la pachet cu cerinţe de genul “oricum eşti în casă, hai vino să-mi faci maşinuţa Lego!” şi rugăminţi “mă duc la tati sus doar un minut să-i spun ceva!”, minut care se transforma cum se transformă un ţânţar abil într-un ditamai armăsarul.
În perioadele în care soţul meu avea un program zilnic de muncă, de luni până vineri, momentele cheie erau seara, când el intră pe uşă. Îi urmăream pe toţi trei, cuminte, de undeva dintr-un colţ, să văd şi eu cum se întâmplă chestiile astea între bărbaţi. În acelaşi timp îmi dădeam seama că este o adevărată provocare pentru soţul meu să se reconecteze cu băieţii. Trebuia în acelaşi timp să se dezbrace de haina de profesionist în ceea ce face el la locul de muncă şi să se îmbrace cu haina de “tati, tati, tati!”.
De multe ori, seara, când tati ajungea acasă, le aducea câte ceva mic, dulce, un fruct, o maşinuţă, o revistă, o jucărioară şi tot de multe ori copiii erau nemulţumiţi. Dacă ei aveau anumite cereri dimineaţa, înainte ca el să iasă pe uşa, şi seara nu erau respectate cerinţele lor, se declanşa o jale, o vale a plângerii şi o nemulţumire generalizată. Chiar şi când cererile erau respectate (ex:”maşinuţă albastră”, iar tati aducea seara o maşinuţă albastră) erau miorlăiţi şi nemulţumiţi, agresivi (îl loveau) şi îl respingeau. În soţul meu se năşteau sentimente greu de gestionat. Se tot întreba de ce nu sunt bucuroşi să-l vadă, de ce nu îi sar în braţe entuziasmaţi atunci când intră pe uşă, se simţea iritat şi respins atunci când, deşi le aducea ceea ce ei ceruseră, tot erau urâcioşi şi plângeau.
Urmărind tot peisajul acesta, mă gândeam ce copii nerecunoscători sunt ăştia doi pe care-i avem noi, mă iritau, în acelaşi timp mă simţeam vinovată că gândesc aşa ceva despre copiii noştri, îmi aduceam aminte din copilărie cât de nerăbdătoare eram să-i văd pe părinţii mei seara sau în weekend (am crescut la bunicii materni) şi uite aşa furtuna asta de gânduri şi emoţii mă ducea undeva departe de prezent.
Am înţeles în timp că pe lângă bucuria şi nerăbdarea, entuziasmul şi satisfacţia de a primi ceea ce şi-au dorit, copiii noştri simţeau şi tristeţe. Nu le plăcea faptul că tati trebuia să plece şi ei să rămână acasă, fără el. Îşi doreau să petreacă timp cu el, să fie în atenţia lui, să fie văzuţi şi înţeleşi de către el. Îşi doreau conectare cu el, dar în timpul în care el era plecat, acest lucru era imposibil de realizat. Şi pentru că dragii noştri copii nu au capacitatea, la vârstele acestea mici (băieţii noştri au acum 6 şi 4 ani), să pună în cuvinte ceea ce simt, exprimă cum pot ei mai bine, prin comportament, şi atunci când le este greu, nu prin cele mai frumoase, blânde, prietenoase gesturi/comportamente.
Toate acestea despre zilele în care tatăl lor ajungea seară acasă, se întâlneau şi apărea nevoia de reconectare. În situaţiile în care soţul meu era plecat pentru mai multe zile, tot ce-am povestit mai sus devenea mai intens.
Dat fiind acest context, ne-am întrebat cum putem face astfel încât să ne reconectăm cu copiii atunci când suntem departe o vreme, cum putem să fim iar aproape, mai mult la figurat decât la propriu.
Şi pentru că îmi sunt atât de dragi instrumentele Parenting by Connection, de la Hand in Hand Parenting, instrumente descoperite în 2013 (pe când Andrei avea doar 6 luni), pe care le-am adus şi integrat în familia noastră cu drag, am hotărât să le folosim şi în aceste situaţii, deoarece instrumentele au în centru ideea de conectare, fix ce aveam noi nevoie în acele momente dificile.
Jocul ne-a fost cel mai la îndemână instrument, aşa că ne-am gândit să-i abordăm pe copii prin joacă (am găsit o grămadă de idei în cartea lui Larry Cohen, părintele Playful Parenting, dar şi pe siteul Hand in Hand Parenting). Aveau, şi încă au câteva jocuri preferate: atunci când eu sau soţul meu ajungem acasă, să ne prefacem că nu ştim unde am ajuns, să fim stângaci, să greşim camerele, să întrebăm cine sunt membrii familiei, ce caută ei acolo, etc. Alt joc ce ne ajută să spargem gheaţă când unul din noi revenea acasă după mult timp petrecut departe era pur şi simplu să ne prefacem că ne împiedicăm, sau să vrem să trecem prin perete, să mergem să îmbrăţişăm canapeaua, prefăcându-ne că nu vedem bine şi că aceia sunt de fapt copiii. O altă idee de joc ar fi să îi privim din uşă, de la intrare şi să exclamăm: “O-o, cineva nu mai are îmbrăţişări-combustibil, iar eu am un rezervor pliiiin! Haaai să vedem, cui umplem rezervorul! Ah, uite se pare că indicatorul tău arată că mai ai puţine îmbrăţişări!”; de aici se poate porni o sesiune de haroneala, sau un episod de cuibareala.
Alteori a funcţionat foarte bine să ne lăsăm la nivelul lor, să stabilim contact vizual şi să îi îmbrăţişăm siiincer, cald şi lung. Ştiţi ce bine e când te strânge cineva în braţe, vrei să te sustragi şi te mai ţine un pic? Ca un “ce dor mi-a fost de tine!” exprimat fizic. Iar în momentele în care ei îşi exprimau nemulţumirile, ascultam. Cred că am putea transforma o grămadă de situaţii dificile din viaţă noastră dacă ne-am da un pas în spate şi doar am asculta. Fără să luăm personal, cu deschidere, înţelegere şi empatie (faptul că băieţelul meu plânge când vin seara acasă, nu înseamnă că nu mă iubeşte, sau că vrea intenţionat să mă respingă, ci că trăieşte nişte emoţii dificile şi aşa le poate exprimă el).
Am folosit o vreme, pentru reconectare, întrebările clasice: “ce ai făcut azi?”, “cum a fost azi?”şi ne-am lovit de o barieră invizibilă, combinată cu răspunsul scurt “bine”. Şi atunci am întrebat altfel, am pus întrebări ieşite din comun: “ce i-a plăcut cel mai mult ursuleţului tău să facă astăzi?”, “care a fost cel mai frumos moment de astăzi?”, “când te-ai simţit trist/bucuros?”, “poţi să ghiceşti din trei încercări cu cine m-am întâlnit la prânz?”, “hmm, de câte ori ai râs astăzi? ce moment a fost cel mai amuzant?”.
În momentul în care am înţeles că modul în care ei se manifestă nu are legătură directă cu noi, nu este ceva personal, ci este o expresie a trăirilor lor interioare, ce sunt greu de gestionat la vârste aşa mici, totul a devenit mai uşor. Am ştiut pe ce drum să mergem că să fim mai aproape de ei, dar nici drumul acesta nu a fost neted şi uşor de parcurs, pentru că ne-am întâlnit cu trăirile noastre dificile, am rechemat în interiorul nostru multe alte situaţii în care ne-am simţit respinşi, în care am simţit că nu îi mulţumim pe cei din jurul nostru, ne-am conectat la sentimentele noastre din copilărie atunci când eram despărţiţi de părinţi pentru mai mult timp. Daaar, pentru a explora toate acestea avem parteneriate de ascultare: eu am sesiuni de ascultare de mai multe ori pe săptămână, soţul meu cochetează cu ideea de a fi ascultat şi de a asculta pe altcineva de ceva (mai mult) timp.
Sursa foto: My education advices, Pinterest