A avea și a nu vedea. O scenă din tren despre siguranță psihică -

Într-un tren, doi băieți stau fiecare la fereastră. Unul lângă mamă, celălalt, mai mic, lângă bunică. Afară se vede Dunărea. E pe aceeași parte a trenului, e clar geografic. Singurele momente în care amândoi o au, sunt cele când ne aflăm pe unul din cele două poduri (ne deplasăm Constanța – București).

La un moment dat începe competiția:
„Eu o am.”
„Ba eu o am.”

Nu e ceartă. E genul de mândrie copilărească legată de poziție: cine stă unde trebuie, cine vede mai bine, cine e „ales”. Pentru copii, „a avea” înseamnă a vedea. Dacă e în geam, e al tău. Cam ca atunci când ne uitam pe o foaie mototolită de revistă, toți copiii de pe scara blocului, și ziceam “Stop al meu!”.

Trenul se mișcă și schimbă puțin unghiul, din când în când. Unul dintre copii spune din nou: „Eu o am.” Celălalt se uită și răspunde: „Și eu o am. Dar nu o mai văd.”

Replica asta e importantă. Copilul cel mic nu spune că Dunărea a dispărut și nici că n-o mai are. Spune doar că nu o mai vede. Diferența e esențială. El nu confundă pierderea contactului vizual cu pierderea obiectului. Pentru vârsta lui, asta nu e deloc un lucru mic.

În mod obișnuit, la copii, existența lucrurilor e strâns legată de percepție. Dacă nu mai vezi, există riscul să trăiești obiectul ca dispărut. Tocmai de aceea, replica „o am, dar nu o mai văd” arată ceva foarte precis: copilul face deja diferența între realitatea obiectului și poziția lui față de obiect. Dunărea nu mai e în câmpul vizual, dar nu e anulată psihic. Ea continuă să existe independent de privirea lui.

Aici apare o linie clară între două moduri de funcționare psihică: nevoia de confirmare permanentă și capacitatea de a tolera lipsa ei. Copilul cel mic acceptă că ceva poate exista fără să fie constant accesibil. Nu încearcă să recupereze vizual obiectul cu insistență, nu intră în competiție, nu îl contrazice pe celălalt copil. Nu apare anxietatea. Nu apare nici negarea. Apare o constatare calmă: nu o mai văd, dar o am.

Din punct de vedere psihanalitic, asta înseamnă că obiectul începe să fie interiorizat. Nu mai este dependent exclusiv de prezența perceptivă. Copilul poate să-l păstreze psihic chiar și atunci când dispare temporar din câmpul vizual. Exact aici se construiește ceea ce numim siguranță psihică: capacitatea de a menține o reprezentare stabilă a obiectului în absența lui.

Siguranța psihică nu e optimism, nici gândire pozitivă, nici autoiluzionare. E ceva mult mai concret: posibilitatea de a nu transforma absența temporară în pierdere definitivă. De a nu trăi lipsa contactului ca pe o catastrofă. De a nu confunda „nu văd” cu „nu mai există”. Copilul cel mic face asta natural, fără explicații, fără teorii. Spune pur și simplu adevărul poziției lui psihice.

La adulți, exact aici apar cele mai multe dificultăți. Problema nu dispare odată cu vârsta, ci se complică. O vedem constant în relații, în muncă, în identitate. „Știu că e bine, dar nu se mai vede.” „Știu că mă iubește, dar nu mai simt.” „Știu că sunt competent, dar nu mai primesc confirmări.” Pentru mulți oameni, lucrurile există doar cât timp sunt vizibile, validate, confirmate. Când confirmarea dispare, apare anxietatea. Și odată cu ea, nevoia de control, de reasigurare, de verificare, de conflict sau de retragere.

Diferența nu e una de inteligență sau de voință, ci de structură psihică. Unii oameni nu pot tolera distanța dintre ei și obiect. Dacă nu îl mai „văd” — emoțional, relațional, simbolic — îl trăiesc ca pierdut. Alții pot spune, ca băiatul cel mic din tren: „O am, dar nu o mai văd.” Și rămân organizați psihic. Pot aștepta. Pot suporta lipsa. Pot rămâne în relație fără să o forțeze.

Faptul că Dunărea a fost tot timpul acolo e un detaliu important. Realitatea nu s-a schimbat. Nu obiectul s-a modificat, ci poziția subiectului față de el. Exact asta se întâmplă și în viața psihică. De multe ori nu pierdem obiectul, relația sau sensul. Pierdem doar accesul direct la ele. Unghiul. Confirmarea imediată.

Maturizarea nu înseamnă să vezi mai mult, mai clar sau mai des. Maturizarea înseamnă să poți avea și atunci când nu vezi. Să poți rămâne sigur pe existența lucrurilor importante chiar și atunci când nu sunt în fața ta. Să nu ai nevoie de confirmare permanentă ca să nu te dezorganizezi.

Scena din tren nu e despre copii și Dunăre. E despre capacitatea de a păstra un obiect în absența lui. Despre diferența dintre cei care au nevoie să vadă ca să creadă și cei care pot crede fără să vadă. Și, mai ales, despre faptul că uneori, cel mai mic din scenă e cel care ne arată cel mai clar cum arată siguranța psihică reală.

Dacă ducem scena până la capăt, psihanalitic vorbind, replica copilului cel mic marchează intrarea într-o zonă de funcționare care nu mai e strict perceptivă. Nu mai vorbim doar despre vedere, ci despre reprezentare. Obiectul nu mai există doar ca stimul extern, ci ca realitate psihică internă. Dunărea nu mai are nevoie să fie văzută ca să fie „avută”.

Asta e miza reală: apariția constanței obiectului. Nu în sens cognitiv simplu — nu e vorba de „știu că Dunărea există undeva” — ci în sens afectiv și relațional. Obiectul rămâne investit chiar și în absență. Nu se dezinvestește, nu se anulează, nu se transformă în nimic. Copilul poate suporta golul temporar dintre el și obiect fără să fie obligat să-l umple imediat.

Din punct de vedere psihanalitic, aici se vede trecerea de la o funcționare dependentă de prezență la una capabilă de simbolizare: copilul cel mic nu încearcă să recupereze obiectul prin acțiune, protest sau control și nu cere confirmare suplimentară, ci acceptă decalajul dintre lume și experiența lui despre lume fără anxietate. Asta indică o capacitate reală de a tolera lipsa, una dintre bazele vieții psihice mature, fără de care orice distanță e trăită ca abandon, orice tăcere ca respingere și orice absență ca pierdere definitivă. Replica „o am, dar nu o mai văd” arată astfel că obiectul nu e trăit ca fragil sau amenințat de absență și nu trebuie controlat, fixat sau verificat, ceea ce presupune experiențe timpurii suficient de stabile cu obiectele primare, capabile să dispară și să revină fără a se destrăma psihic.

Aici apare diferența dintre structurile care pot suporta separarea și cele care o trăiesc ca dezintegrare. În structurile mai fragile, absența obiectului declanșează mecanisme primitive: clivaj, negare, idealizare excesivă sau devalorizare bruscă. Obiectul fie trebuie să fie complet prezent, fie e trăit ca pierdut. Nu există „între”.

Copilul cel mic introduce exact acest „între”. Există Dunărea, există lipsa vederii, și cele două pot coexista fără conflict. Asta e deja o formă incipientă de gândire simbolică. Obiectul nu mai e legat exclusiv de satisfacția imediată a percepției, ci de o reprezentare internă suficient de stabilă.

La adult, această capacitate se vede foarte clar în modul în care trăiește relațiile. Poți rămâne în relație cu cineva chiar și atunci când nu e disponibil imediat? Poți tolera faptul că nu e mereu „în geam”? Sau absența declanșează imediat anxietate, suspiciune, nevoia de verificare, reproșul, retragerea? Diferența nu e morală și nici de caracter. E structurală.

De aceea scena din tren nu e o scenă „drăguță”. E o scenă diagnostică, dacă vrei. În câteva secunde, copilul cel mic arată că poate face ceva extrem de dificil: să nu-și piardă obiectul în momentul în care îl pierde din vedere. Să nu se piardă nici pe sine odată cu el.

În termenii cei mai simpli, dar și cei mai exacți, asta înseamnă siguranță psihică. Nu liniște permanentă. Nu fericire. Ci capacitatea de a rămâne organizat intern în absența confirmării externe. Capacitatea de a păstra relația cu obiectul fără să-l forțezi să fie mereu prezent.

Dunărea n-a plecat nicăieri. Trenul doar a schimbat unghiul. Iar copilul a putut să rămână acolo unde era, fără să-și piardă nici obiectul, nici poziția față de el. Cam pe aici începe viața psihică matură.