Amintiri frumoase nu prea am din lumea spitalelor și doctorilor, așa că atunci când eram mică, mi-am formulat un principiu care suna așa: “eu pe copiii mei (voiam peste cinci în vremurile alea..) nu o să-i duc niciodată la doctor!”. Timpul a trecut, copiii au apărut în viața mea, iar principiul s-a transformat în: “mersul la doctor va fi o experiență firească pentru copiii mei, iar eu le voi fi alături cu empatie și înțelegere”. Doar un pic am modificat, nu?
În jurul vârstei de cinci ani mi-am vărsat o cană cu ceai fierbinte pe picioare, pe pulpe. Disperare teribilă în întreaga familie…Maică-mea și bunică-mea se agitau de colo-colo, căutau vinovați, ba mai țipau una la alta, ba la taică-miu care sunase la ambulanță (născută-n ’87, deci treaba asta se întâmpla prin ’92…cert e că ambulanțele erau puține și logistica tindea spre haos). Am în minte două imagini foarte clare despre acest eveniment: ca și cum ar fi în stânga mea mama și bunica, agitate și cu zgomot mult, iar în dreapta pe tata, care se uita fix în ochii mei și vorbea cu voce joasă, încerca să mă liniștească și să-mi spună că o să fiu bine. Între timp “ștrampii” chinezești, mare parte din plastic, se topiseră de la ceaiul fierbinte și mi se lipiseră de pulpe. Într-un final a apărut și ambulanța, am plecat cu ai mei spre urgențe. De acolo-mi mai aduc aminte masca cu anestezic și apoi șoarecele (șobolan zice mama) acrobat pe care l-am văzut urcând peretele, în salon, după operație.
Am mai “suferit” o apendicectomie când aveam în jur de 11 ani, și de-atunci îmi aduc aminte că ne-am blocat între nivelurile 8 și 9 ale Spitalului Județean Constanța ( atunci m-am pricopsit cu o mini fobie de lifturi, trebuie să am mereu un telefon cu mine în caz că urc cu liftul, iar dacă nu am de urcat zeci de etaje, aleg întotdeauna varianta scărilor). La controlul ce a avut loc după operație, la o săptămână/o lună, nu-mi pot aduce aminte, medicul a vorbit cu mama ca și cum eu nu aș fi fost acolo, sau dacă aș fi fost, aș fi existat sub forma unei piese de mobilier, incapabile să scoată vreun sunet. E chiar hilar, dacă rememorez consultația: “o doare?”(medicul către mama) “te doare?”(mama către mine), “puțin” (eu către mama), apoi “da, o doare puțin”. Eh, sub forma unui telefon fără fir a verificat medicul situația mea de după operație.
De ce v-am împărtășit eu toate astea? Ca să vă mai spun acum că aproape niciodată nu mi-a explicat cineva ce urmează să se întâmple cu mine, întotdeauna au zis că nu o sa doară, mereu a durut și mereu mă întrebam de ce zic că nu doare când uite, doare, simt eu!
Ai mei nu au folosit amenințările “dacă nu stai cuminte, vine doctorul și-ți face injecție!” sau “îți face injecție în limbă dacă mai faci gălăgie!”, dar le-am auzit cu urechile mele spuse de alți părinți/bunici cu care ne-am intersectat prin cabinetele medicale.
Teleportându-mă cu gândul la fetița de șase ani care eram, cu părul până la umeri și cu ochii căprui închis, pot să simt iar golul din stomac. Teama de ceva necunoscut, căci nu știam niciodată ce urma, ce avea să se întâmple. Am fost ageră de mică și am învățat să fac puzzle-ul din ce replici prindeam de la ei… Așa am înțeles mare parte din existența mea. Dar un dialog concret despre “asta o să se întâmple cu tine” nu pot chema dintre amintiri…
Acum două zile am făcut băieților analizele. Anul acesta m-am hotărât să facem analizele de rutină (până acum nu le-am făcut, au 4 ani și jumătate și 6 ani și jumătate), m-am documentat, am ales ce analize să facem și am purces. La stomatolog am fost (de mai multe ori chiar, și băieții sunt familiarizați cu cabinetul și cu medicul, mergem la un prieten de-al nostru, tare prietenos cu copiii), la oftalmolog m-au însoțit pe mine la un control și doar de distracție i-a întrebat doamna doctor ce văd pe panourile luminoase, iar Andrei a declarat solemn “nu pun nimit!”.
Așadar, pentru analize i-am anunțat cu câteva zile înainte, le-am vorbit despre ce se va întâmpla, cum se vor desfășura lucrurile, cine va fi acolo, cum se vor simți, a fost ca un soi de trailer. Andrei mi-a zis de mai multe ori că nu vrea să meargă, că îi este tare frică de ac (ne-am uitat la multe filme pe youtube cu copiii cărora li se recolta sânge pentru analize) iar eu am acceptat, înțeles, ascultat emoția lui de frică. A plâns cu o seară înainte să mergem și chiar în timpul recoltării, când acul a trecut prin pielicica lui străvezie… M-a iritat teribil că atunci când el a început să plângă, să se foiască, doamna care recolta sângele a început să vorbească foarte tare, să îi spună ca trebuie să fie cuminte, că îi ia creionul înapoi (le dăduse “recompensa” înainte), și multe alte mesaje ce nu-l ajutau pe Andrei să treacă peste momentul dificil.
Cum putem să facem vizita la medic mai ușoară pentru copiii noștri?
- Discutați, în general, despre corpul uman, despre anatomie și fizionomie, pe înțelesul lor. Inclusiv despre organele alea cărora ne tot ferim să le spunem pe nume (vulvă, penis, anus, etc)! Vor înțelege cum funcționează corpul uman, vor ști care sunt procesele ce au loc în corpul uman, vor fi conectați și se va întări relația dintre copii și corpurile lor.
- Explicați-le cu sinceritate de ce mergeți la medic, ce urmează să se întâmple, nu încercați să-i păcăliți (să nu le spuneți unde mergeți, sau să le spuneți când ajungeți…gândiți-vă dacă v-ați simți voi confortabil să vi se întâmple așa) sau să-i mituiți (“îți iau o ciocolată dacă mergi și ești cuminte”), modul în care se raportează la medic-consult-grija pentru corp se formează încă de la vârste mici și îi însoțește toată viața. Probabil vor pune întrebări, răspundeți-le sincer, pe înțelesul lor, fără să îi îngrijorați inutil, dar nici omițând (ups) faptul că va durea intervenția.
- Acceptă-i emoțiile! Cel mai bun lucru pe care-l putem face cu emoțiile (toți, adulți sau copii) este să le acceptăm și să le exprimăm. Poate ar fi bine ca atunci când ne exprimăm emoțiile să nu îi rănim pe ceilalți (agresivitate fizică sau verbală)… cu siguranță și noi adulții avem un gol în stomac uneori când mergem la medic. De cele mai multe ori ne calmăm cu ajutorul dialogului interior sau ne reprimăm emoțiile. Le închidem undeva într-o cămăruță, bine dosită, ne ocupăm timpul cu altceva (telefon, dulciuri, etc.) și gataaa consultul și emoțiile. Permite-i copilului tău să fie emoționat, temător, nerăbdător, îngrijorat, fii alături de el și ajută-l să treacă peste momentele ce reprezintă un stres pentru el! Nu îl rușina pentru ceea ce simte și nu face comparații cu alte persoane (“vai, uite, băiețelul nu plânge deloc, el cum poate să fie așa cuminte?”), nu sunt deloc plăcute!
- Ajută-l să se relaxeze. Găsește împreună cu copilul tău câteva tehnici de relaxare care sunt potrivite pentru voi și folosiți-le atunci când este nevoie. Puteți să vă concentrați pe respirație și să numărați de la 1 la 10 și înapoi sau puteți să faceți un exercițiu de imaginație (că sunteți într-un loc plăcut, că trăiți un eveniment fericit, să vă amintiți ceva plăcut…). De asemeni, e posibil să-l ajute să își ia cu el jucăria preferată, care să-i fie alături în timpul consultului/intervenției medicale.
- Fii tu pregătit. Acordă-ți un timp pentru autoanaliză și vezi ce este în interiorul tău, cum stau lucrurile în legătură cu vizitele la medic, cum te poziționezi tu în toată această poveste? Dă-ți voie să simți, fii sincer/ă cu tine, analizează experiențele anterioare și observă care este mesajul pe care tu îl transmiți copilului despre relația cu medicul și despre grija pentru corp.
Am mai scris despre frica copiilor de a merge la doctor și cum să o abordăm.
Cum ajută animalele la dezvoltarea copiilor: beneficiile unei prietenii speciale
8
Umbra părinților – ce nu vrem să le arătăm copiilor noștri, dar ne scapă oricum
8
Transformă-ți inteligența vizual-spațială în superputerea de a învăța rapid și eficient
8
Mamica draga va recomand toe si familiei terapia preventiva si nu numai cu uleiuri esentiale pure cu efecte terapeutice. Ca farmacist de meserie am ajuns sa le folosec pentru diferite afectiuni cu reusita de tratament de suta la suta si preventie si sunt atat de multumita ca de aproape 1 an si 7 luni nu am aprlat la medicina alopata sau la medici!
Pe langa trataarea diferitelor boli sau ameliorarea lor , acestea actioneaza si pe partea emotionala tratand depresii, anxietati , frici, fobii , etc! Sunt ajutor de nadejde si chiar o trusa de urgenta! Va rog sa ma contactati in caz ca diriti mai multe detalii si marturii personale!
O zi minunata !
Imi cer scuze pentrumicile greseli de tastare in graba!
foarte fain articol, mi s-a strans si mie stomacul ghem citind, dar foarte util.
SI eu am multe de analziat cu privire la teama de ace, si mi-e groaza de fiecare data cand trebuie sa mergem sa ii facem un vaccine sau sa ii ia sange. 🙁