Nu înțelege, că-i mic! Sau nu e așa? -

Activitate psihică…începând de când?

Când eram însărcinată cu Cristi, acum șapte ani, am citit niște articole și am aflat că bebelușii aud și procesează informațiile pe care le aud în uter începând de tare devreme, chiar de la optsprezece săptămâni.

Am testat asta cu o melodie pe care o puneam în fiecare seară înainte să mă culc, pe telefon, iar telefonul aproape de burta mea. Cred că am făcut asta în ultimele zece săptămâni de sarcină, iar în primele zile după naștere am fost uimită să văd că el recunoștea melodia: devenea foarte atent iar privirea se schimba. Deci ființa asta mică, ce abia apăruse pe lume, ținuse minte acordurile acelei melodii, din perioada în care era în burtică.

După douăzeci și patru de săptămâni ei devin mai sensibili la stimulii auditivi, așa că putem constata că ei vor semnala când recunosc voci/tonalități cunoscute, cum ar fi vocea mamei, a tatălui, o melodie, un sunet pe care îl aud în mod constant în perioada sarcinii.

Bebelușii simt durere?

Și atunci putem să presupunem (bine, nu doar să presupunem, știința a demonstrat asta) că există activitate psihică in utero. În prezent, noi avem aplicații, site-uri care ne arată cât de mare e bebelușul pe care-l purtăm în uter, cum s-a mai dezvoltat, curiozități ce ne duc mai aproape de viața de celalată parte a placentei. Iar aceste lucruri spun foarte multe despre cât a evoluat tehnologia, în special în domeniul medical, în ultimii ani.

Dar nu a fost dintotdeauna așa. Modul în care au fost tratați bebelușii și copiii a trecut prin stadii destul de interesante de-a lungul istoriei umanității. Undeva prin Evul Mediu făceau baie ultimii, după ce se spăla toată familia în aceeași apă, pentru că exista regula respectului în funcție de vârstă (uneori salt de bucurie pentru că trăiesc în zilele noastre și că avem condiții atât de bune de viață). Erau priviți ca niște ființe intermediare, undeva între animale și adulți. Iar mai aproape de noi, până în 1985-1986(!) se realizau, cel puțin în Statele Unite, intervenții chirurgicale asupra bebelușilor, fără anestezie, pentru că se credea că ei nu simt durere.

Eu m-am convins că bebelușii simt ceva, probabil durere, atunci când aveam vreo cinci ani, iar în fața blocului a apărut o vecină cu nepoțica ei de trei luni. Mă uitam la ea ca la extratereștri, mi se părea o ființă taaare ciudată, nu-mi vorbise nimeni despre bebeluși, nu interacționasem până atunci cu vreunul, așa că m-am decis să verific dacă ființa aia chiar e adevărată…ciupind-o de mânuță. Bunica mea și bunica ființei erau în discuții aprinse, ca la scara blocului, iar când am găsit momentul potrivit, am ciupit-o de mână. Cu două degete mici și subțiri ale mele, de mânuța ei minusculă. S-a oprit din gângurit, “a pus buza”, cum se zice, și a început să plângă… Atunci m-am convins! Era vie! Bebelușii sunt și ei oameni și simt!

Medicul Kanwaljeet Anand este cel care în 1987 a realizat un studiu despre răspunsul bebelușilor la factori de stres în cazul în care primesc anestezie sau fără. Bineînțeles că a constatat (și mai apoi s-a confirmat și în alte studii) că bebelușii care au suferit intervenția chirurgicală cu anestezie au avut în sânge niveluri mai reduse ale hormonilor de stres și de asemeni nu s-au confruntat cu complicații post-intervenție.

Copiii, trauma și viața

Sunt interesante valențele pe care trauma le capătă în prezent. Acum ceva (multă) vreme, trauma era asociată cu veteranii de război sau cu Holocaustul. Pe măsură ce psihologia s-a dezvoltat, a devenit mai accesibilă publicului larg, iar cercetările în domeniul psihotraumatologiei s-au extins, noi fațete s-au adăugat conceptului de traumă.

Am observat că în prezent, cuvântul traumă este folosit uneori nepotrivit : fie este luat în derâdere, ca și cum trauma ar fi un moft ( cam cum se întâmplă cu depresia, văzută ca ultima fiță), fie este pus ca șablon peste fiecare ideal neatins (de obicei de mame, în domeniul creșterii copiilor): “ah, nu reușesc să îi dau să mănânce doar bio, e traumatizat, clar!” sau “s-a întâmplat să mă răstesc la el, ieri, când eram nedormită de trei zile, iar el a cerut de treisprezece ori povestea. Am distrus copilul, l-am traumatizat!”. Ei, ambele variante prezentate sunt două extreme. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc: trauma există, nu este ceva din sfera science-fiction, dar nici nu apare la orice colț de stradă.

Trauma reprezintă o ruptură în interiorul psihicului uman. Spre deosebire de stres, care doar apasă, îndoaie psihicul ca pe un elastic, trauma modifică definitiv arhitectura psihicului. Trauma reprezintă un răspuns emoțional la un eveniment (negativ) care amenință integritatea fizică sau psihică a unui individ. Frica și neputința la intensități extrem de mari, precum și senzația de expunere puternică sunt trăsături importante ale traumei.

„Oamenii obișnuiesc să spună că ‘li se rupe sufletul’ sau că ‘îi doare foarte tare’. În urma evenimentului traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care noi, specialiștii, o numim traumă psihică. Rareori însă observam trauma, cel mai adesea făcându-se vizibile efectele pe care ea le are în viața noastră”, explică Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei.

Trauma ne poate afecta la nivel emoțional, fizic, cognitiv, comportamental și relațional. Efectele acesteia se ramifică în psihicul uman, la fel ca rădăcina unui copac. Cu cât mai devreme are loc trauma, cu atât mai multe zone influențează, sau cu atât mai groase sunt ramificațiile, puternice, intense.

Și mă duc cu gândul la amărăciunea, tristețea și frica ce însoțesc persoanele care au aflat de la vreo mătușă, bunică, sau chiar de la mamă: “nu te-am vrut, am vrut să te dau afară, dar n-am reușit!”. Sau care și-au trăit copilăria în frică și teroare, făcând slalom printre persoane dependente de alcool, violență domestică și tulburări de personalitate…

Când trauma se petrece, efectele ei se amestecă, se infiltrează și pătrund în diverse cotloane ale psihicului uman. O traumă poate urmări o persoană viața întreagă…Evident că o traumă la vârstă adultă este mai ușor de procesat și integrat, deoarece structura internă a individului este mult mai stabilă iar capacitatea de adaptare este mult mai mare decât în cazul unui copil, sau chiar în cazul unui bebeluș, nou-născut sau chiar a unui făt în uter. Sunt persoane care sunt dintotdeauna urmărite de un sentiment apăsător, de tristețe, de durere, suferă de atacuri de panică sau de condiții medicale ieșite din comun sau inexplicabile, iar în urma unei anamneze psihologice (o anamneză care pătrunde și în istoria familiei) constată că aceste simptome au legătură cu traume pe care le-au trăit in utero, la naștere sau în copilăria foarte mică.

Este important să observăm că efectele traumei nu își fac simțită prezența doar în viața și activitatea persoanei care a trăit trauma, ci se extind prin intermediul relațiilor și asupra celor din jurul indidului traumatizat. Trauma se poate bineînțeles moșteni, așa că există “norocoși” ce primesc în dar traume ale familiei, iar acest flux este tare bine ilustrat în proverbul „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”…

Ce putem face dacă suntem fericiții moștenitori ai unei traume de familie (transgeneraționale)? Putem să rupem cercul vicios, putem să vindecăm. Atunci când vindecăm, nu vindecăm doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare… Iar aici intra în scenă un domeniu fascinant, relativ tânăr (mai puțin de un secol de la primele scrieri), epigenetica, ramura a geneticii care cerceteaza ereditatea caracteristicilor care nu sunt codate in ADN (cele direct influențate de mediu, de experiențele pe care le trăim). Apropo, știați că plantele “țin minte” cum este iarna? De asemeni rețin schimbările sezoniere, pentru a ști când să înflorească.

Când suferim o traumă, pentru că sunt trăiri mult prea greu de gestionat, psihicul nostru încuie într-o cămăruță ascunsă evenimentele ce s-au întâmplat, la un loc cu emoțiile pe care le-am simțit, pune un cerber fioros la ușă, paznic la emoții, ca nu cumva să retrăim ceea ce s-a întâmplat de mult. Ce facem de fapt în terapie? Îmblânzim cerberul și, de mână cu terapeutul, deschidem câte un pic ușa…

“Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei.”

citat din “Traumă, ataşament, constelaţii familiale” – Franz Ruppert, psiholog, profesor de psihologie şi psihoterapeut.

Am început să merg la psiholog în 2010, când Cristi, copilul meu cel mare, avea 5 luni. Mai fusesem cu un an înainte, când eram gravidă în cam 30 de săptămâni, dar nu s-a lipit de mine. Am început să merg la ședințe săptămânale abia atunci când am ajuns pe marginea prăpastiei. De multe ori atunci rezolvăm problemele…când ne doare, supurează, când simțim că suntem la capătul puterilor. Și chiar și atunci, de frica durerii pe care am simți-o când smulgem cuțitul din spate, îl mai suportăm un pic… Eu am început terapia acum 5 ani, iar pe vremea aia mi-am auzit multe miștouri legate de mersul la psiholog: de la “păi și ce faci acolo? vorbești o oră? dă mie banii că te ascult eu!” până la “hai că nu ai tu probleme așa mari…ce-ți trebuie să mergi?”, incluzând apoteoticul “pe bune? ai luat-o razna? ești sigură că ești bine? ce te-a apucat să mergi tu la nebunii de-astea?”.

Eh, de atunci, vremurile s-au mai schimbat în România noastră frumoasă și parcă psihologia, terapia, cunoașterea de sine nu mai sunt privite ca niște ciudățenii. S-a înființat chiar și un Institut pentru Studiul și Tratarea Traumei, în 2010, iar de atunci, peste 2000 de persoane au beneficiat de asistența echipei. S-au organizat și evenimente pentru publicul larg, despre subiecte profunde, sensibile, cum ar fi traumele timpurii. Am participat și eu la ediția din 6 iulie a workshopului “Traumele Timpurii”, și timp de două ore și jumătate, împreună cu conf. univ. dr. Diana Vasile, care a și deschis seara cu o prelegere, am făcut o incursiune în lumea traumei. Scurtă zic eu, dar o voi continua acasă prin intermediul cărților.

În cadrul workshopului am vizionat un documentar mult așteptat de specialiștii din domeniu și de pasionații de psihologie, “In Utero”. Realizat în anul 2015, în Statele Unite, în regia lui Kathleen Man Gyllenhaal, filmul urmărește impactul pe care viața intrauterină îl are asupra dezvoltării noastre. De la cercetători, medici și psihologi de renume mondial am aflat cum experiențele trăite de noi în perioada intrauterină ne modelează viitorul. Filmul este subtitrat in limba romana, iar ISTT este unic detinator in Romania al drepturilor de difuzare a documentarului. Dacă vreți să îl vizionați, urmăriți pagina ce conține calendarul evenimentelor ISTT pentru a afla când se mai organizează workshopuri despre trauma timpurie.

Din subiect tabu, bine ascuns, de nevorbit, trauma, ca subiect de studiu și cercetare, ajunge din ce în ce mai accesibilă publicului larg, iar acest lucru nu poate fi decât motiv de bucurie! Știți că primul workshop despre trauma timpurie de la ISTT s-a ținut cu sala plină, iar a doua ediție s-a organizat pentru că au fost foarte multe înscrieri pentru prima ediție?