Cristi si Andrei au inceput cursuri de inot, i-am inscris cam acum o luna, au amandoi cate 3 sedinte la care au participat (Andrei 2 pentru ca era obosit si morocanos intr-o seara si am renuntat).
M-am tot perpelit si intrebat cum sa facem, pentru ca baietii astia ai mei au un atasament foarte puternic (don’t ask, tot de la noi/mine li se trage) si greeeu, greu se dezlipesc sa faca activitati cu altcineva. Primele sedinte am intrat eu cu ei si cu instructorul/instructoarea in bazin.
Acum 2 saptamani am vorbit cu Cristi dupa sedinta lui de inot si i-am zis ca in saptamana urmatoare eu nu voi mai intra, ca a fost o sedinta de acomodare, ca eu il voi astepta afara (oricum ma simteam tensionata pentru ca in timpul in care eu stateam in bazin Andrei trebuia sa astepte singur afara timp de o ora) si ca totul va fi ok, va fi in siguranta, etc. Si-a exprimat nemultumirea, am acceptat nesiguranta lui, plansul, miorlaiala, mi-a pus pe masa si replica “dar cu Andrei de ce intri?”. Aici, fazan. Asa e, m-a prins la colt, cu frati-su nu discutasem deloc despre faptul ca urmeaza si el sa faca orele de inot fara prezenta mea in bazin. Curaj, gaina ca te tai, saptamana aceasta i-am prezentat si lui Andrei cum stau lucrurile.
La prima lui sedinta in care avea sa intre fara mine l-am simtit nesigur, ezitant, cuprins de teama, a fost sustinut si de instructor care l-a indemnat sa ne pupam/imbratisam si m-a invitat frumusel afara :)))
Cum ziceam eu la inceput, baietii astia ai mei sunt un pic sceptici atunci cand cunosc persoane noi, evita contactul vizual si fizic, se ascund, se fastacesc… Iar instructorul lui Cristi, un tip foarte prietenos ar fi vrut sa dea mana cu el (noroc) inca de cand s-au vazut prima data. Stiam ce am la usa, asa ca am manevrat frumos situatia “nu vrei sa dai acum, vrei sa il cunosti mai bine? DA”. La fel si la sedinta cand a intrat singur, a incercat instructorul sa dea noroc cu el, a fost din nou refuzat nonverbal. Cum ziceam, am iesit, am urmarit sedinta din camera de langa, ce are un televizor pe care poti vedea ce se intampla in bazin, unde se filmeaza totul.
S-a terminat sedinta, toate bune si frumoase, copilul simtea amalgamul de sentimente pe care-l banuiam. Atunci cand l-am preluat m-am zburlit putin cand am auzit de la instructor ca ii este frica, ca e putin fricos (urasc din tot sufletul etichetele si stiu ca e normal sa ii fie frica la inceputul oricarei activitati, mai ales cu apa, piscina, etc.). Din nou, am reambalat mesajul, am explicat mai mult pentru Cristi ca e normal sa se simta asa, ca se va obisnui cu locul, cu oamenii, cu lipsa mea si lucrurile vor evolua frumos.
In masina, pe drumul spre casa am incercat sa smulg cateva vorbe de la el, l-am intrebat cum s-a simtit, ce i-a placut, ce nu i-a placut, ce vrea sa mai faca, cum e apa, etc. Am intrebat cu emotie in glas “cum te-ai simtit cand a zis instructorul ca esti fricos?”. “Pai nu prea bine” si aici s-a oprit discutia. “Dar nu ma mai intreba atatea, ca ma obosesti!” :))) Am incheiat rapid cu “daca vrei sa-mi mai spui ceva, orice, eu sunt deschisa sa te ascult” si mi-am pus fermoar la gura. Se intampla intr-o joi.
Sambata a fost aniversarea noastra (6 ani de caZnicie), am petrecut prima parte a zilei in deplasare, in parc si la mall, iar seara lucrurile devenisera fierbinti: doi copii miorlaiti, pusi pe scandal si pe bataie se aflau in casa la noi. Adicatelea aveau niste nevoi neimplinite, ca sa traducem. Ne-am harjonit nitel, parca devenisera mai umani. Si atunci, de undeva ca de nicaieri, a venit de la Cristi: “mami hai sa ne jucam de-a inotul!”. Si atunci am inaltat cateva rugaciuni de lauda lui Larry Cohen in gand si am purces. A vrut ca eu sa fiu instructorul insistent care vrea sa dea mana cu el, a vrut sa zic ca e fricos si el tipa tare la mine “nu sunt! sunt curajos!”, a vrut sa inoate la apa mare (intinsesem o patura mare albastra pe jos, aia era apa), a vrut sa dea (simbolic) cu picioarele in instructor, am primit-o si pe asta. Dupa o vreme am fost eu copilul. Si bineinteles eu eram fricoasa rau, rau de tot, imi era o frica teribila sa intru in apa, ma prosteam si exageram reactiile, radeau amandoi din suflet.
In tot timpul jocului i-am observat pe amandoi: Cristi parea ca descarca toata tensiunea acumulata in jurul orelor de inot, iar Andrei inregistra totul, era atat de atent, prindea fiecare replica, fiecare gest, miscarile, pozitionarea, si cred ca le-a pus bine intr-un sertaras in creierul lui ca sa le foloseasca atunci cand l-o ajunge si pe el sa mearga la inot fara mami (saptamana viitoare).
Muream de nerabdare sa vad cum va fi urmatoarea sedinta de inot. Iac-asa: am ajuns, l-am pregatit, am intrat la piscina, mi-a zis pa, a dat noroc cu instructorul si au inceput! Sunt sigura ca va mai pendula, ca vor mai aparea emotii dificile, dar macar stim ce sa facem cu ele. Le exprimam si le acceptam! 🙂
Cum ajută animalele la dezvoltarea copiilor: beneficiile unei prietenii speciale
2025-04-27 16:34:20
8
Parca ai povestit despre Alex al nostru… La fel e si el cu oamenii, locurile si situatiile noi. Anul trecut pe vremea asta incepea orele de inot si am retrait prin articolul tau tot ce ni s-a intamplat. Intre timp, desi se obisnuise cu instructorul si cu apa, am trecut la tenis pentru ca inotul nu s-a lipit de el si nu mergea cu placere de cele mai multe ori. Ore multe si faine de balaceala sa aveti! 🙂
Oh, imi pare rau ca nu ati continuat cu inotul! Cu tenisul merge bine? Eu am zis sa incercam la vara tenisul, poate cand stam la Constanta 🙂